Aşa sună advertising-ul manifestării: cu aplomb, adică fără dubii şi alte fasoane. Astea - atunci când mai buruienesc prin unele zone culturale - ar duce doar spre vetust, livresc şi altele complimente asemănătoare. Atacul curajos asupra logicii aristoteliene şi a unei exprimări rămase sub faldurile acesteia, taxate drept învechite, depăşite, chiar fără relevanţă, ar avea meritul prospeţimii. Şi, cu siguranţă, al ineditului. Efortul spre inovare rămâne salutar. În fond, dacă percepţia noilor generaţii faţă de tot ceea ce ne înconjoară a suferit schimbări adânci şi bruşte (în plan senzorial, cultural, intelectual), arta spectacolului trebuie să ţină seama de noile realităţi. Cântatul în struna spectatotului devine - atunci când aceeaşi artă iese pe o piaţă şi se hrăneşte din succesul de piaţă obţinut acolo - o condiţie (nu chiar sine qua non...) a supravieţuirii. Cultura videoclipului decurge din destructurarea proclamată şi săvârşită de post-modernism. Iar dacă video(clip) nu e, nimic nu e. Lumea (nebună, nebună... sau doar grăbită, agasată, năucă, speriată) nu mai are răbdare să urmărească istorii prea coerente, bogate în semnificaţii şi în complicate raporturi cauză-efect. Enunţul, cu cât mai apăsat, cu atât mai bine, e preferat interogaţiei, demonstraţiei... faptul divers nu prea trebuie motivat. Este pentru că este, şi gata. Percepţia însăşi s-a schimbat şi vorba "unuia" (vezi Google), McLuhan, se adaptează mesajului: de la culorile semaforului la emoticoanele Mess-ului, totul se cere concentrat, transmis şi înghiţit cu grăbire, rapid: "Scurt, stimabile, dacă mă iubeşti!". Nici un ipotetic stră-stră-nepot al lui Zaharia Trahanache nu ar mai avea puţintică răbdare. Repede! Fast! Vite! Schnell! Te adaptezi sau cedezi. Rămâi pe margine; de izbelişte; de râsul lumii. Aaa... că nu pricepi o bună parte din vârtejul în care te învârteşti? No problem, guy! Cine-ţi pretinde asta? Go away! Totul e viteză. Înaintarea se face la grămadă. Nu vezi, la Turul Franţei? Tot plutonul decide laureatul! Aşa şi cu tine - mult curaj, un pic de baftă şi... se face.
Mă gândeam la aceste aspecte urmărind şuvoiul de cuvinte, de imagini şi chiar de idei (mai puţine, dar... orişicât! Nobody is perfect!) din spectacolul Îmi place sushi scris de Ioana Hogman şi pus în scenă de Raul Coldea (nu, nu Coldea ex-SRI. Altul!). De ce tocmai sushi? Puteau fi, la fel de bine, hot dog, hamburger, tabbouleh sau nappes navarins aux pommes - orice, numai exotic să sune.
În scena nudă, ies la iveală din întuneric 5 bărbaţi (interpretaţi de Bianco Erdei, Cătălin Filip, Emil Gherasim, Doru Taloş, Paul Socol). Nu ştii nici cine sunt, nici de unde vin sau ce-i animă actoriceşte. Rămâi la ideea "Ăsta e textul". Primul dintre ei îşi descrie un vis care îl bântuie din copilărie. (Astea amintiri, băi frate, nu cele ale unuia, parcă Creangă...!). Un coşmar urât, obsesiv, înfricoşător. Apoi, povestitorul nr. 1 (căci altă identitate - niet) dă drumul, pe cale orală, unui şuvoi de spaime personale. Care se iuţeşte şi îngroaşă precum firicelul de apă devenit râu graţie afluenţilor. Colegii de scenă, iniţial costumaţi aşijderea în cămăşi albe şi pantaloni negri (un fel de semi-corporatişti aflaţi la o parolă lejeră, înainte sau după program), aduc şi ei aceeaşi marfă spăimoasă, revărsată în cascadă. Afirmaţii scuturate de orice îndoială, sacadate, în maniera teatrului agitatoric. Odată puse în funcţiune, personajele se lansează în discursul univoc, nediferenţiat, doar amplificat prin repetare şi prin fermitatea tonului. Nu discută despre... nu caută să înţeleagă cum, de ce şi de unde - asta-i treaba psihoterapeutului, pentru cine doreşte. Tema fricii, scandată pe cinci voci (din când în când acompaniate live sau întrerupte de Fluidian Emil Gherasim) mitraliază totul. Frica de întuneric, de oameni, de boli, de neprevăzut, de trecut sau viitor... dar mai ales de prezent. Firesc, ceea ce nu înţelegi te irită, te provoacă sau te înspăimântă. De la cele nevăzute sau nepricepute, din sarabanda de afirmaţii se coagulează o stare vecină cu isteria. Dar şi cu depersonalizarea, ca formă a alienării. Robotizat şi supus acestor stenahorii ("că din fandacsie dai în ipohondrie. Şi, pe urmă, fireşte că şi nimica mişcă"), omul devine un obiect... încă vorbitor, dar tot mai rar biped.
Discernământul - atâta cât o fi fost, că nu se prea mai poartă - e paralizat. Reflexul de autoapărare generează angoase şi ostilitate faţă de toţi şi toate cele din jurul lui. Masculinitatea în cinci colţuri, clamată dar neexplicată, îi poate trimite pe cei mai sofisticaţi cu gândul nu la o probă de incorectitudine politică, sau la exemplul Zoiei cea Bărbată sau al Miţei Baston, ci (e scris adânc!) la masculinitatea vrac. De aici, până la agresivitatea deloc mioritică a auto-apărării, nu mai e mult. "Faza pe dezbrăcate" trimite la procestul de animalizare, urmează rutul / împerecherea la grămadă, peştera, întunericul. Dacă eu am reuşit să intru cât de cât pe aceeaşi lungime de undă cu cei care l-au conceptualizat, tot spectacolul vrea să sugereze, în fond, o scufundare generală în noaptea globală a fricii şi a efectelor pe care ea le generează în massă (zvonul, televizorul, reţelele chipurile sociale). După care, eventual, ar putea urma vindecarea şi, apoi, renaşterea luminii. Este, se prea poate, doar una dintre interpretările pe care fiecare spectator o poate lua cu sine, astfel îmbogăţit spiritual.
Aplauzele care au încheiat reprezentaţia - firave şi nu tocmai convingătoare, deşi îmi imaginez că prin sală erau destui prieteni - nu au semnalat prea mult entuziasm al colegilor de generaţie. Foarte posibil ca, pe moda actuală, cele 90 de minute petrecute sub asaltul unor fraze, propoziţii, cuvinte greu de legat între ele şi de ordonat să fi fost considerate, totuşi, cam multe. Nu că "mult zgomot pentru nimic" (Shakespeare), dar poate că... Mult spus, puţin reţinut şi mai puţin priceput. Nu e de mirare, nici de condamnat.
PS: Semnalez ca pe o fericită raritate calitatea foarte bună a înregistrării audio-video. Prim-planurile alternează judicios şi funcţional cu cele de ansamblu, se aude aproape tot ceea ce se rosteşte, iar ritmul îndeobşte bun al reprezentaţiei este preluat şi transmis privitorului.