Imensa publicitate a filmului lui Ang Lee, lista de premii deschisă cu Leul de Aur de la Veneţia, cele opt nominalizări la Oscar, cronicile şi părerile transmise prin telefonul fără fir bruiază percepţia celui care vede acum filmul, alterîndu-i ingenuitatea. Ştim despre ce e vorba, deci nu putem fi (din păcate) luaţi pe nepregătite. Evident că multă lume se interesează de film pentru faptul că vorbeşte despre doi cowboy homosexuali şi nu pentru că ar fi foarte bun. Probabil că regizorul Ang Lee şi-a asumat acest risc şi că a gîdilat cu bună ştiinţă voyeurismul spectatorilor, la fel de bine cum probabil şi-a dorit nu numai un love story, ci şi o pledoarie pentru libertatea moravurilor.
Dar imensa publicitate, premiile şi informaţiile transmise prin telefonul fără fir au un revers: te fac să te aştepţi la mult şi să fii, probabil, dezamăgit cînd vezi, în fine, şi filmul. Mie Brokeback Mountain (care s-a tradus la noi prin O iubire secretă, deşi titlul putea fi lăsat netradus) mi-a plăcut şi, pe de altă parte, nu mi-a plăcut. Nu am nimic împotriva "filmelor cu homosexuali", de pildă Happy Together de Wong Kar-wai mi s-a părut foarte bun, dar în filmul lui Ang Lee nu văd nici o alchimie între Heath Ledger (Ennis) şi Jake Gyllenhaal (Jack). Fiecare se străduieşte vizibil să fie cît mai bun (Heath Ledger prea mult; din felul în care strînge buzele parcă ar vrea să semene cu Tom Hanks). Prin urmare, nu mă prinde vraja celor 20 de ani în care pasiunea dintre cele două personaje nu s-a putut şterge, ci din contră, a fost reanimată de întîlniri sporadice. Deci n-am vibrat la ce era mai important.
N-am vibrat nici la secvenţele montane (deşi imaginea filmului e superbă), nici la eşalonarea evenimentelor celor 20 de ani, nici la finalul trist şi melodramatic. Ar fi fals să spui că Brokeback Mountain e doar un film despre homosexuali. În el există un puternic contingent feminin de plan secund (într-adevăr "supportive")- soţiile şi iubitele celor doi eroi, care asistă neputincioase la toată povestea, care suferă în tăcere, care n-au acces la secrete, dar care ştiu totul fără să li se spună. Filmul e şi despre iubirea lor, cum e şi despre fiica personajului interpretat de Heath Ledger (morocănosul Ennis), care rămîne la final singura persoană feminină care, cu tandreţe discretă, îi va ocroti acestuia singurătatea. Actriţele din acest film sunt toate foarte bune, dar numai Michelle Williams e nominalizată la Oscar.
Ceea ce face, cred, din Brokeback Mountain un film frumos este senzaţia de viaţă irosită cu care te lasă, irosită în spaţiu şi în timp. Nu există un singur om fericit şi împlinit în acest film, ci doar oameni aflaţi sub povara convenţiilor sociale, a secretelor închise sub lacăt, a incomunicării. Convenţie socială nu sunt numai căsătoriile celor doi iubiţi, ci şi tot eşafodajul strîns al tutelei exercitate asupra lui Jack de socrul său bogat. Personajele sunt încorsetate nu numai de neputinţa de a-şi comunica secretele, dar şi de sărăcie, de moda ridicolă azi a anilor '70, de blondul platinat şi machiajul menit să ascundă spleenul şi nefericirea, chiar şi de copiii mici care urlă. Imaginea filmului este absolut superbă şi transformă de multe ori lumea terestră într-o anexă ştearsă a munţilor, tăpşanelor şi a cerului petecit cu nori. Cerul poate fi oricînd văzut ca o reflexie a muntelui Brokeback, singurul loc unde libertatea e deplină, cuvintele nu sunt necesare, iar aerul rarefiat păstrează sentimentele intacte.