Orice s-ar spune, când un film ia premiu după premiu, efectul este că toată lumea abia aşteaptă să-l vadă. Ceea ce sporeşte şi riscul dezamăgirilor, conform proverbului cu pomul lăudat. Recunosc, aşadar că m-am dus cu sacul pregătit la pomul numit Brokeback Mountain (câştigătorul unei întregi liste de premii, printre care 4 Globuri de aur în 2006 şi Premiul Bafta pentru rol secundar decernat chiar ieri, plus nominalizări la 8 categorii pentru Oscar). Şi n-aş zice că din vina mea am plecat de-acolo cu el gol, ci pentru că filmul cunoscutului şi premiatului regizor are o poveste cât se poate de banală şi, dacă nu adormi urmărind-o, asta se datorează puţinelor momente în care protagoniştii îşi exprimă ardoarea cu îmbrăţişări destul de violente.
Întreaga relaţie dintre Ennis del Mar şi Jack Twist este, de altfel, foarte smucită şi destul de puţin credibilă, dat fiind că cei doi se întâlnesc la mari distanţe în timp, iar când o fac nimic nu ne dă de înţeles că aceste momente rare contribuie la evoluţia lor ca fiinţe umane. Întreaga relaţie e numai o schiţă palidă, un schelet pe care cei doi nu ajung să aşeze nici un pic de carne, mai ales că nu se ştie nici în ce direcţie vrea regizorul să îndrepte pledoaria sa. Ar fi putut fi un film despre imposibilitatea unei iubiri, dar asta ar presupune o tensiune care să genereze emoţii sfâşietoare, dar n-avem nici tensiune, nici emoţie, ci numai un fel de resemnare plutind neguros asupra filmului. Ar fi putut fi o dezbatere despre dificultatea de a fi tu însuţi într-o lume încă guvernată de prejudecăţi (acţiunea se petrece în America anilor 60-70), dar numai spre final apare acea apăsătoare tăcere a celor care ştiu ceva, dar se feresc să spună - mama, tatăl, soţiile celor doi îndrăgostiţi. În sfârşit, ar fi putut fi o aplicată aruncare în aer a mitului cowboy-ului singuratic, modelul neîngenuncheat încă al masculinităţii în stare pură, dar nici astfel de accente nu se pun nicăieri.
Nu poţi să nu te întrebi, aşadar, tot timpul, de ce fac aceşti oameni, cu vieţile lor cât de cât aranjate, cu familiile lor, efortul de a străbate distanţe mari în spaţiu numai ca să ajungă împreună pe muntele unde s-au întâlnit prima dată ca să păzească oile? Iar întrebarea ar fi aceeaşi şi dacă ar fi vorba despre un cuplu de heterosexuali, de unde se naşte o a doua întrebare şi anume: "cât a cântărit faptul că relaţia are un caracter gay în decizia juriilor de specialitate care judecă, cel puţin teoretic, după criterii artistice?". E o întrebare care se pune destul de des în lumea de azi, chiar dacă aceasta pretinde, cel puţin în zonele ei civilizate, că a depăşit complexele corectitudinii politice în artă.
Cercetând puţin opiniile exprimate de ziariştii occidentali înţelegi că nici Brokeback Mountain, în ciuda succesului său, nu a fost prilejul potrivit pentru deschiderea unei dezbateri mai ample pe tema sumar anunţată mai sus. Unii spun că e un film senzaţional, aducând ca argument tocmai neîmplinirile lui - simplitate, modestie etc. - alţii îl numesc "umbra a ceea ce ar fi putut să fie", iar unii spun pur şi simplu că e un film foarte slab şi că au aşteptat degeaba să se întâmple ceva în el. Dar cu toţii se feresc să facă un pas mai departe către miezul problemei. Care e, la o adică, tocmai acela că drepturile minorităţilor, care trebuie apărate cu toate forţele în plan social, nu pot fi aplicate în plan artistic, fiindcă asta înseamnă să faci un mare rău celor înscrişi în categorii minoritare. Artiştii sunt, prin forţa lucrurilor, o minoritate, alcătuită, din fericire, din fiinţe extrem de diferite, iar singurul lucru pe care e obligatoriu să îl aibă în comun şi după care să fie judecaţi este valoarea.