Filmul ăla cu doi cowboy care şi-o trag. Titanic gay. Sau Pe aripile vîntului, idem. O poveste de dragoste ai cărei protagonişti "se întîmplă" să fie bărbaţi, dar care ar funcţiona la fel de bine pentru orice altă iubire condamnată de societate şi care e universală prin tragismul & intensitatea ei [ah, clişeul! şi obsesia asta condescendentă şi atît de WASP-ish...]. Sau ditai pironul bătut în sicriul ultimului bastion mitic al masculinităţii tradiţionale şi prieteniei virile - western-ul; asta nepunînd la socoteală toate referirile atotştiutoare la ambiguitatea (& subtextele) unor John Wayne sau Montgomery Clift în niscaiva clasice ale genului. Etc. etc.
Pe dracu'! Rar s-au scris mai multe tîmpenii inclusiv/mai ales bine-intenţionate ori entuziaste ca despre ultima creaţie a unuia dintre cei mai discreţi, precişi şi fini cineaşti contemporani, Ang Lee.
Atunci ce este Brokeback Mountain? Dincolo de favorit la Oscaruri, fenomen cultural (în America) - nu e de găsit, în memoria recentă, vreun alt exemplu de film atît de discutat/analizat/parodiat din mult mai multe perspective decît ar părea imaginabil (sau sănătos)?
Întîi, e povestea întîlnirii, în plin Marlboro country, a doi băieţi săraci & obişnuiţi, abia ieşiti din adolescenţă. Unul taciturn şi interiorizat (într-o asemenea măsură încît fiecare cuvînt articulat pare un chin), dar, cumva, mai realist; celălalt, mai deschis şi senin, dar cu o doză de naivitate/idealism care pot fi, uneori, dezastruoase. Şi e un loc, izolat şi edenic, unde cei doi, forţaţi să petreacă împreună o vară, descoperă întîi camaraderia, apoi, altceva - pentru care nici vîrsta, nici (lipsa de) educaţie, nici background-ul nu i-au pregătit vreo clipă; chiar dimpotrivă. Cei doi cît se poate de cowboys şi de masculini, ce nu şi-ar găsi vreodată locul în San Francisco sau boema artsy new-yorkeză. Şi care n-au nici o legătură cu clişeele hollywoodian/pop-culturale asociate gay-lor (care termen, btw, nici nu există în lumea lor).
Apoi, odată vara sfîrşită, e povestea încercărilor de conformare la (hetero)normalitatea care le-a fost inoculată ca singură opţiune admisibilă - căsătorii, copii ş.a. Pînă la prima regăsire. Cînd devine povestea unei iubiri care nu-şi ştie numele şi care nu e vreodată pusă în cuvinte, nici măcar în singurătatea periodicelor excursii în sălbăticie - singura variantă pe care cei doi o găsesc (sigură) pentru a fi, din cînd în cînd, împreună. Dar şi a suferinţei & rănilor pe care duplicitatea, minciunile, incapacitatea/frica unuia de a-şi asuma ce simte şi, deopotrivă, intoleranţa societăţii le provoacă. Nu doar protagoniştilor, ci şi celor din jurul lor. Şi o istorie ale cărei falduri sînt, pe lîngă pasiune, represiunea, frustrările, ratarea, never enough time.
Cu un scenariu laconic (şi dialoguri minimale, dar esenţiale) care nu-ţi bagă nimic în ochi, concentrîndu-se atît de puternic pe specificitatea personajelor, timpului & locului, încît orice statement politic (implicit) e infinit mai percutant, o imagine a cărei poezie devine răscolitoare pe măsură ce simbolistica ei se schimbă, o regie discretă & impecabilă care sugerează fără să spună direct şi nişte interpretări memorabile, BM mai e şi o (melo)dramă în dulce/amarul stil clasic, în cel mai bun sens al sintagmei. Deşi evoluţia ei are ceva din implacabilitatea unei tragedii clasice. Unul din acele momente rare care te fac să-i ierţi cinematografului masa amorfă, imbecil(izant)ă & insultătoare cu care te asaltează de obicei.
O elegie în egală măsură dispera(n)tă şi grandioasă pentru ceva care (n-)a(r fi) putut să fie.
Perfect.