Se întâmplă rar ca un spectacol de teatru să stârnească vâlvă în presa ţării noastre. Nu mă consider demn de a-mi da cu părerea referitor la motivele acestei situaţii, însă ea nu poate fi negată. Fără doar şi poate, vizionarea spectacolelor de teatru a devenit o activitate de nişă în România. Astfel, nu e deloc surprinzător că atunci când spectacolul 98% decizia corectă, regizat de Elena Morar, a ajuns pe site-urile câtorva publicaţii locale şi centrale, nu a fost prin prisma părerilor exprimate de cei ce-au vizionat spectacolul. Presa senzaţionalistă şi obsedată de cancan a aruncat nişte acuzaţii veninoase şi a stârnit o revoltă generală, bazată, în mare parte, pe fapte răstălmăcite. Nu încape dubiu în mintea mea că dacă un cititor al acestor articole ar viziona spectacolul, ar observa cât de neinformate - sau, mai rău, propagandiste - sunt aceste publicaţii cu privire la cultura noastră (notă: Acest spectacol poate fi vizionat la https://vimeo.com/478973523 până luni, 23 noiembrie 2020, ora 10.).
Aşadar, spectacolul Elenei Morar, bazat pe un text al Andreei Tănase (notă: aceeaşi Andreea Tănase care a scris în cadrul proiectului Drama 5, 2019, textul Totul e bine cînd se termină, text publicat de LiterNet, care se poate citi gratuit aici, din care a rezultat un spectacol de Radu Nica, comentat aici), a ajuns în presă ca urmare a unor aşa zise "replici porno". Replici care, de altfel, sunt doar o singură firimitură dintr-un întreg, şi care au fost scoase din context şi utilizate pentru alimentarea unui scandal artificial de către aceşti jurnalişti de carton. Prin aceste articole, publicaţiile în cauză dau dovadă de un dezinteres profund faţă de cultura zilelor noastre şi decid, în schimb, să susţină un curent conservator şi incoerent, acelaşi curent care a dus la pupările moaştelor în plină pandemie.
Din cauza acestor articole, 98% decizia corectă nu mai este doar un spectacol de teatru. O cronică a acestuia nu mai poate fi doar o analiză a succeselor şi neajunsurilor sale pe plan artistic. Acum, spectacolul necesită o vizionare stratificată, care, dincolo de a critica elementele structurale, cere şi o tandreţe şi voalare a cuvintelor, astfel încât critica să nu pătrundă în pervertitul dans socio-politic ce a luat naştere. Interpretarea mea critică, în ciuda obiectivităţii pe care doresc să o afişez, va fi, invariabil, citită şi într-un context social. Astfel, ignorarea acestei laturi nu este o postură apolitică, ci una care va fi uşor folosită de interesele unei tabere care nu e interesată nici de adevăr, nici de dreptul unei femei de a alege. Nu există, deci, nicio altă opţiune decât a dedica o bună parte a acestei cronici valenţelor socio-politice ale textului şi a reduce, din păcate, partea de analiză artistică a spectacolului. În consecinţă, nu mai rămâne decât să punem o întrebare centrală: care este, mai exact, latura socio-politică a acestui spectacol?
Echipa Teatrului Tineretului din Piatra Neamţ redeschide prin spectacolul 98% decizia corectă discuţia despre maternitatea precoce în România. În prezent, rata mamelor sub 20 de ani în ţara noastră este 9,9%, o rată de 3,5 ori mai mare decât media Uniunii Europene, care este de 2,8%. O rată atât de mare stârneşte anumite întrebări, toate centrate în jurul educaţiei sexuale în şcoli, dar şi a dreptului la avort. Aceste întrebări sunt, din păcate, un punct sensibil pentru o puternică forţa conservatoare, alcătuită în mare parte din extremişti religioşi şi demagogi care beneficiază de pe urma viziunilor închistate ale acestora. Această forţă este aceeaşi care, cu puţin timp în urmă, a pus piedici educaţiei sexuale în şcoli; aceeaşi care a susţinut un referendum iniţiat de Coaliţia pentru Familie. Adevărul este că, mai mult decât cele câteva replici ale textului care au fost decupate şi aruncate în presă - replici care sunt, de altfel, epurate în spectacol de limbaj explicit şi, mai important, condamnate - această grupare este deranjată de întrebările adresate de spectacol. În viziunea lor, a expune o astfel de temă elevilor de liceu constituie în sine o vulgaritate nemaiîntâlnită, în ciuda faptului că aceşti elevi sunt publicul care duce mare nevoie de îndrumare referitor la această temă.
În schimb, această forţa conservatoare doreşte linişte, iar când evenimente precum cele din spectacol au loc în viaţa reală, membrii ei iau parte la o maşinărie de creat ruşine, stigmă şi tabu. În ciuda veninului pe care această tabără o aruncă înspre mamele tinere, numindu-le "denaturate", ori adresându-le alte insulte, tot reprezentanţii ei sunt opozanţi ai avortului, susţinând că acesta reprezintă un atac asupra darului lui Dumnezeu. Baza argumentelor lor este una fragilă, bazată nu pe statistici sau fapte, ci pe strictă doctrină. Deşi există statistici ce dovedesc cu vârf şi îndesat atât importanţa cât şi reuşita educaţiei sexuale, ei susţin că evitarea subiectului şi întoarcerea înspre trecut este drumul corect.
98% decizia corectă e, în esenţa sa, un spectacol nefiltrat. E un spectacol care nu se fereşte să spune tot ce e de spus referitor la acest subiect, deşi cuvintele nu sunt întotdeauna cele mai potrivite. Pentru anumite segemente ale publicului - printre care nu îmi e ruşine să mă număr - replicile ce au stârnit întreaga văpaie în presă sunt, într-adevăr, nestilizate şi fruste (aş zice mătăhăloase, dacă mi s-ar permite o astfel de exprimare). Totuşi, precum am menţionat mai sus, ele sunt părţi necesare ale unui întreg, care servesc spre a transmite un mesaj pozitiv, bine punctat şi necesar publicului adolescent. Aceste replici, rostite chiar de personaje adolescentine, nu sunt, precum spun site-urile prost informate, "obscenitate, ca formă de manifestare teatrală". Ele sunt, de fapt, precise mişcări de pensulă, ce colorează un viu şi adevărat tablou al vieţii noastre adolescentine. Sunt vorbe ce conturează poveştile despre bullying şi abuz ce iau formă între pereţii fiecărei săli de clasă. Sunt testimoniale ce nu lasă mascată adevărata anvergură a stigmatizării căreia îi cad victime adolescente zi de zi, denumite fie plictisitoare şi tocilare, fie uşuratice sau mai rău. Cei ce cred că astfel de cuvinte sunt nepotrivite, neadecvate sau chiar detaşate complet de lumea elevilor de liceu sunt profund iluzionaţi. Timpurile s-au schimbat, iar astfel de cuvinte au ajuns să facă parte din vocabularul liceenilor, fie că vrem să acceptăm sau nu. Iar realitatea nu e cauzată de acest gen de spectacole, problema vine din altă parte. Cei ce fac astfel de afirmaţii ar fi mult mai bine serviţi privind în jurul lor, la nenumăratele familii în care abuzul verbal este tolerat, iar cel fizic ignorat, totul pe baza viziunii că "noi nu ne spălăm rufele în stradă". Pe când în astfel de situaţii limbajul acesta este o parte din normalitate, spectacolul 98% decizia corectă condamnă cu fermitate, iar uneori ridiculizează, acest tip de limbaj şi comportament lipsit de empatie.
Mai mult decât a-l condamna doar prin vorbe şi slogane lipsite de substanţă, 98% decizia corectă îndeplineşte o adevărată disecţie a traumei şi tulburării provocate de astfel de limbaj, încurajând un mesaj plin de toleranţă, iubire şi, uneori, chiar de aceeaşi credinţă familistă a grupului ce-l critică. În ciuda faptului că întrebarea principală - a face sau nu avort - pare polarizatoare, spectacolul nu oferă nicio concluzie concretă. Ba mai mult, spectacolul susţine că singurul adevăr e la noi, iar oricare decizie şi oricare viitor ar fi adoptat de personajul principal, Iza, acestea nu vor schimba faptul că ea va fi "o femeie realizată". Adevărul este exact acesta, că oricare viitor s-ar afla în faţa ei, având orice procentaj de dezirabilitate pentru aceasta (sau chiar pentru public), nu schimbă faptul că ea a supravieţuit unei situaţii dificile, ceea ce o face, fără doar şi poate, o învingătoare.
Nefiind femeie, nu pot spune că deţin vreo formă de autoritate pe acest subiect, însă, din punct de vedere strict moral, nu văd cum un astfel de mesaj poate să fie unul neadecvat fetelor din noua generaţie, dat fiind că ele sunt cele care vor resimţi cele mai mari consecinţe dacă s-ar întâmpla să rămână însărcinate. De asemenea, nu văd cum unele fragmente ale spectacolului, dedicate mai mult publicului adolescent de sex masculin, ar putea fi altcumva decât net pozitive celor pe care îi sfătuieşte să aibă grijă şi cărora le plasează în faţă modele masculine susţinătoare şi non-abuzive precum tatăl Izei sau Tudor, tatăl copilului.
Referitor la personajele care spun replicile "problematice", acestea sunt, din punct de vedere strict teatral, construite caricatural şi marginal, pe baza unor anumite stereotipuri lipsite de fineţea demonstrată de alte texte despre adolescenţi (precum cele din impresionanta bibliografie a Elisei Wilk). Această aparenţă caricaturală, a unor "inamici" aproape comici prin lipsa de empatie demonstrată - cel mai pregnant simţită în prietena cea mai bună a Izei, Didi -, nu este întru totul distanţată de elevii de liceu pe care eu însumi, licean fiind, i-am întâlnit. Desigur, hiperbola este prezentă, însă aceasta nu serveşte decât spre a sublinia condamnarea acelor cuvinte batjocoritoare şi obscene.
Un singur element poate fi numit, după o scurtă analiză, problematic, şi anume că personajul cel mai "diabolic" dintre toţi, un oarecare Alex, care rosteşte cele mai multe dintre aceste insulte, e idolatrizat de personajul Didi. Aici ajută, surprinzător, structura personajului Didi, care e lipsită de înţelegere şi calităţi până la un punct în care opiniile şi acţiunile ei devin clar rezultate ale unei confuzii copilăroase. Astfel, idolatrizarea unui personaj abuziv nu bate la ochi, nu oferă semnale mixte şi nu răneşte în niciun fel mesajul textului: acela că trebuie să ne susţinem, nu să ne atacăm cu fel de fel de injurii, şi că fetele care trec prin dificilul proces al maternităţii la o vârstă atât de fragedă sunt femei puternice, care merită susţinute, iubite şi încurajate să ia orice decizie simt ele că e potrivită, întrucât nu există un cântar universal ce decide dacă familia, ori cariera sunt mai importante la acel moment. Din această privinţă, mesajul spectacolului este transmis cu precizie şi pregnanţă, şi nu poate fi decât benefic adolescenţilor şi elevilor.
Dincolo de această latură a mesajului şi a contextului socio-politic, se află un spectacol care, din păcate, nu păşeşte întotdeauna cu graţie. Un spectacol plin de simbolistică puternică, dar şi de o oarecare neverosimilitate. Un spectacol ce fluctuează între o deschidere a minţii şi o stereotipizare subminantă. Un spectacol care poate fi rezumat cu o similitudine aproape ironică prin decorul său: o casă de păpuşi cu geamurile sparte. Un vis ce crapă. O iluzie.
Din punct de vedere simbolic, întregul spectacol susţine cu măiestrie tabloul unei povestiri ce se destramă, o poveste în care "fata perfectă, cu părinţi perfecţi, într-o casă perfectă" nu are parte de Crăciunul din filme, ci de o traumă ce soarbe culoarea din întreaga ei viaţă. Acest simbol al perfecţiunii degradate, a culorii murdărite, domină întregul spectacol, în afara introducerii, care pare să contureze o poveste perfectă. Această introducere ajunge să fie, până la finalul spectacolului, doar trista amintire a iluziei în care trăim cu toţii. Cadrele ce urmează sunt reci şi dure precum iarna pe care o reprezintă, iar decorul Dianei Miroşu şi costumele Ileanei Zirra susţin impecabil imaginea unei copilării furate, a unei inocenţe îndepărtate prea devreme. Iza, însărcinată, se plimbă printre cadourile de Crăciun, printre costumele colorate şi prin casa ei puternic colorată. Totuşi, casa ei colorată în nuanţe de roz şi verde, o casă de păpuşi, are pereţii acoperiţi de igrasie şi geamurile sparte. Visul copilăresc se destramă, iar printre toate cadourile de sărbători se află un cadou nedorit, un "cadou de la Dumnezeu".
Din păcate, asemenea decorului său, spectacolul 98% decizia corectă e, la rândul său, chinuit de o oarecare destrămare. Principalele neajunsuri ale lui sunt anumite scurtături, atât la nivel de text, cât şi la nivel de regie, ce destabilizează sau uneori chiar subminează mesajul textului. Visul curat rămâne în viaţă pentru primele 30 de minute ale spectacolului, în care Iza discută cu părinţii, are parte de câteva monologuri interne, câteva jocuri scenice inedite şi monologurile, atât ale Izei, cât şi al doctoriţei, sunt verosimile şi zdruncinătoare. E prezentă o oarecare stângăcie, atât în replicile Andreei Tănase, cât şi în jocul actoricesc. Acest fapt e în parte explicabil, întrucât jocul actoricesc nu poate fi sub nicio formă la fel, având în vedere pandemia şi măsurile de protecţie a actorilor, care evoluează cu mască, fără energia spectatorilor şi sub apăsarea contextului despre care am vorbit mai sus.
Dincolo de problemele de intensitate sau chiar de formare a unor replici, defectele principale ale spectacolului pornesc o dată cu introducerea personajului Didi, care este o schiţă de la început şi până la sfârşit. Când vine vorba de regie, Didi e un prim exemplu de utilizare "la prima mână" a tuturor laturilor personajului. Pe tot parcursul spectacolului, toate acţiunile ei conturează cu superficialitate un personaj care fluctuează între joc copilăresc excesiv şi o răutate machiavelică. Acelaşi personaj care este interesat de orgasm, când află că prietena ei cea mai bună e însărcinată ajunge să aibă un monolog demn de antagoniştii filmelor cu super-eroi, plin de cinism şi dorinţa suferinţei colective. Didi nu este nici măcar cel mai oropsit dintre personaje din acest punct de vedere. Fiica doctoriţei de la începutul spectacolului are parte de un întreg colaj de elemente care să-i cimenteze statura de personaj negativ. În shorthand-ul adolescenţilor problematici, ea le are pe toate. E obsedată de poze, are părul colorat, fură medicamente, fură bani, batjocoreşte, filmează persoane fără voia lor. Această structură ieftină lipseşte personajul de orice pic de caracter. Astfel, în ciuda mesajului ce susţine puterea femeii, prezenţa a două fiinţe lipsite de orice pic de contur, motivaţie sau plan emoţional e indubitabil nocivă. Ele reîmprospătează prin prezenţa lor stigma că persoanele cu personalităţi expresive sau care îşi vopsesc părul sunt invariabil personaje instabile, negative, bătăuşi sau "derbedei".
În fond însă, 98% decizia corectă e un spectacol ce reuşeşte, în ciuda unei forme neretuşate, să-şi exprime cu succes mesajul. Deşi consider cel de-al treilea act drept confuz, există momente impunătoare, precum dansul pe trei planuri ale celor trei personaje feminine adolescentine. Pe când Didi e încă inocentă, copilă, în pijamale copilăroase, iar Cami, fiica doctoriţei, îşi descoperă feminitatea dansând la petreceri, Iza trebuie să se lupte cu gândul că inocenţa ei se rupe încet de ea. Pe de altă parte, momente precum cel al lui Tudor, care începe cu o reprezentare grotescă a prezenţei copilului în gândurile sale prin intermediul jocurilor video, sunt dificil de urmărit. După ce jocul este terminat începe un monolog şcolăresc, nerafinat şi de suprafaţă, care însă curge apoi într-un vis psihedelic cu părinţii Izei care, deşi lipsit de originalitate, nu e deranjant, datorită structurii online ce-l dinamizează.
După toate acestea, 98% decizia corectă are parte de un final deschis, a cărui principală trăsătură este mesajul, întrucât structura este clişeică şi nu are parte de intensitatea necesară. Previzibilitatea finalului nu înseamnă neapărat că acesta este unul ineficient, totuşi. Într-o oarecare măsură, acest final deschis, previzibil şi cu o oarecare doză de melodramă e perfect pentru întregul context al poveştii. 98% decizia corectă e un spectacol care, încă de la început, spune o povestire perfectă, dar a cărui curs nu este cel clasic, ci unul al deformării şi destabilizării eroinei. În această măsură, un final care să exprime invariabil o decizie corectă şi o oarecare fericire este susţinut atât de structura subtextuală, cât şi de mesajul care trebuie dat mai departe publicului ţintă.
În anumite privinţe, din perspectiva mea de persoană ce vizionează des spectacole de teatru, 98% decizia corectă e un spectacol plin de lipsuri. Textul, personajele, structura, cât şi câteva decizii regizorale sunt pe alocuri superficiale şi nu totalmente susţinute. Astea fiind spuse, mă surprind pe mine însumi realizând că aceste deficienţe sunt, în contextul acestui spectacole, aspecte ajutătoare, chiar pozitive. Aceste mici deviaţii de la normele teatrale au pornit, în presă, o discuţie referitor la ce este arta, dar nu încape discuţie, în opinia mea, că exact acestea duc la îmbunătăţirea spectacolului. Lipsa rafinamentului conturează perfect universul spectacolului, cât şi pe cel al publicului ţintă, unul de adolescenţi foarte tineri. Deşi este posibil ca unora să le bată la ochi existenţa unor personaje stereotipizate, pentru un public tânăr acestea servesc la a exprima cât mai clar un cod moral, cât şi un mesaj destul de dificil de transmis din cauza societăţii ce-l priveşte drept tabu. 98% decizia corectă este, fără doar şi poate, o casă de păpuşi cu geamuri sparte, însă asta pentru că, mai mult decât orice spectacol în ultima vreme, 98% decizia corectă este o oglindă a vieţii noastre. O viaţă plină de culori fade, de stigme, de personaje a căror caracter este răstălmăcit spre a părea pur machiavelic, de cuvinte vulgare şi de neajunsuri.
Aşadar, dacă ar fi să spunem un singur lucru despre artă, nu încape îndoială că aceasta este o fărâmă din viaţa şi realitatea noastră. 98% decizia corectă este, în esenţă, o astfel de fărâmă. 98% decizia corectă este un crâmpei din ceea ce noi numim normal, amplasat în faţa noastră pentru a ne da şansa să ne reevaluăm, să creştem, să dăm frâu unei noi speranţe, să ne aducem aminte că iubirea şi înţelegerea sunt, fără excepţie, decizia corectă.
(foto: Marius Şumlea)
Notă: Acest spectacol poate fi vizionat la https://vimeo.com/478973523 până luni, 23 noiembrie 2020, ora 10.