100% greşeala corectă - 98% decizia corectă

Mă regăsesc scriind aceste rânduri când scandalul din jurul spectacolului 98% decizia corectă s-a retras deja asemeni apelor mării, contrazis de fapte, nu de vorbe, şi de o mulţime de oameni săritori din domeniu, revoltaţi pe bună dreptate de reacţia deplasată a presei, politicienilor şi conservatorilor, care au atacat actul artistic al Teatrului Tineretului din Piatra Neamţ fără o vizionare în prealabil.

Însă acest scandal a dus, în mod firesc, la popularizarea la nivel naţional a celui de-al treilea spectacol din cadrul proiectului multianual #SafeSpoTT. Fiindcă ştim cât de iubite sunt controversele!

În linii mari, 98% decizia corectă, în regia Elenei Morar, prezintă dilema unei adolescente de 17 ani, Iza, care rămâne însărcinată, aflându-se în cele 2% cazuri în care sarcina apare în ciuda folosirii metodelor contraceptive. Fata, o elevă eminentă, considerată de către profesori şi colegi deopotrivă un model al perfecţiunii absolute, le mărturiseşte în seara de Crăciun părinţilor ceea ce s-a întâmplat, de unde derivă o serie de acţiuni menite să conducă la luarea unei decizii, împletite cu flashback-uri din momentele cheie care au dus la situaţia din prezentul piesei.

Spectacolul relevă reacţiile diferiţilor oameni din jurul Izei, care îşi exprimă vădit entuziasmul, disperarea, nepăsarea, uimirea sau dispreţul, într-un carusel al emoţiilor care o perturbă şi mai mult pe protagonistă. Finalul este deschis, însă fiecare personaj expune o versiune proprie în care ar considera-o pe Iza realizată, în paralel cu câteva statistici îngrijorătoare cu privire la numărul de minore care rămân însărcinate anual în România. Cifre care ne duc în vârful topului realizat pentru Uniunea Europeană, că de, să fim şi noi primii la ceva!

Spectacolul, după un text de Andreea Tănase (care urmează să apară pe LiterNet în prima parte a lunii decembrie 2020, disponibil gratuit aici), comunică toate aceste lucruri prin mijloace artistice obişnuite, lipsite de orice obscenitate: decorul realist şi meticulos al unui apartament, semnat de Diana Miroşu, costumele reprezentative ale Ileanei Zirra şi o interpretare încărcată de emoţie oferită de actorii Teatrului Tineretului, Cătălina Bălălău, Aida Avieriţei, Nora Covali, Dragoş Ionescu, Paul-Ovidiu Cosovanu, Cătălina Eşanu, Corina Grigoraş, Emanuel Becheru, Florin Hriţcu, cu atât mai impresionantă cu cât masca ce acoperea jumătate de faţă îngreuna exteriorizarea sentimentelor.

Ba mai mult, Elena Moraru se desprinde de comun prin adaptarea textului la contextul actual, într-un spectacol-hibrid aflat la convergenţa teatrului, filmului şi televiziunii, asemeni LIVE-ului regizat de Bobi Pricop, dar şi prin inserarea unui concept video tipic adolescenţilor din generaţia Z, creat de Ana Cârlan. Acest gen de hibridizare permite ca o reprezentaţie să se desfăşoare atât în interiorul sălii de spectacol, cât şi în exterior, fără a fi nevoie de o deplasare a publicului.

Astfel, 98% decizia corectă abordează teme de actualitate, în special în rândurile liceenilor, precum sarcina la minore, bullying-ul din şcoli, abuzul de substanţe, modul în care internetul şi social media afectează viaţa adolescenţilor şi efectele nocive ale comparaţiei între elevi, prea comune la profesorii din instituţiile educaţionale, dar şi la părinţii copiilor. În plus, pe parcursul reprezentaţiei, toţi actorii poartă măşti şi se dezinfectează constant pe mâini, pentru a oferi tinerilor spectatori un exemplu demn de urmat.

Aşadar, unde este lipsa de pudoare? Vulgaritatea? Indecenţa? Unde este lipsa conţinutului educaţional? Acestea sunt afirmaţii cu privire la spectacol, prea puţin gândite şi cercetate şi prea repede aruncate în rândul publicaţiilor locale şi naţionale. Într-adevăr, există o serie de cuvinte cenzurate (cu accentul pe "cenzurate"), obscene şi jignitoare, adresate cu condescendenţă de către alţi colegi protagonistei, în secvenţa de hărţuire. Într-adevăr, afirma cineva, "tinerii nu sunt atât de naivi încât să nu îşi dea seama ce vine în locul unui bip". Ei bine, eu nu mi-am dat seama decât după ce am citit în articole, şi am auzit calomnii şi jigniri dintre cele mai "colorate" în cercul colegilor mei din liceu. Echipa teatrului a găsit o modalitate cu adevărat creativă de a evita cuvintele licenţioase, ceva mai mult decât un simplu "bip".

Am avut de a face, de asemenea, cu o nouă politizare a artei, la fel ca în cazul festivalului de film românesc Film pe Pâine, acuzat că ar face parte dintr-o campanie electorală. Toată tărăşenia mi-a amintit de incidentul de la acest eveniment cultural, în care anumite persoane din Focşani au fost revoltate că în Piaţa Unirii, la ora 21:00, a fost proiectat filmul Arest, ce conţinea câteva cuvinte mai "colorate". Că, vai, dacă trec micuţii de mână cu părinţii noaptea, pe ger, prin Piaţă, şi aud expresiile urâte şi încep să le reproducă?

Dar de unde, dintr-odată, atâta atenţie pentru această pseudo-educaţie a copilului, când în orice şcoală sau liceu din ţară, chiar şi în cele de "elită", se vorbeşte "ca la uşa cortului"? Acest trend de parenting, al apărării excesive a copilului faţă de orice ar putea să îi întineze puritatea, ajunge în final să genereze mai mult rău decât bine. Important nu e să ferim copiii de astfel de cuvinte, ci să îi învăţăm de ce nu e potrivit să le folosească. Şi, cu riscul să mă repet, voi reda afirmaţia lui Stendhal, pe care l-am citat şi în cazul precedent: "Un roman - a se citi arta - e ca o oglindă purtată de-a lungul unui drum bătut de multă lume. El va răsfrânge în ochi când seninul cerului albastru, când noroiul mocirlelor din cale. Iar pe cel ce poartă povara oglinzii în spate îl veţi învinovăţi că e imoral! Mai bine aţi învinui drumul pe care se află mocirla şi, mai mult încă, pe inspectorul drumurilor, care îngăduie să zacă apa şi să se formeze mocirla."

Echipa Teatrului Tineretului a găsit, prin acest spectacol, o alternativă la educaţia sexuală care ar trebui să aibă caracter de obligativitate în şcoli şi licee, însă conservatoriştii au încercat să se opună şi de data aceasta, aceiaşi care au afirmat că materia respectivă reprezintă "un atentat asupra inocenţei copiilor" sau că Tom şi Jerry le insuflă celor mici un comportament violent.

Sper doar că aceste obstacole au asigurat artiştii de pretutindeni că teatrul şi arta cu teme sociale sunt o necesitate în societatea actuală, că au o voce care reverberează la nivel naţional şi că pot, într-adevăr, să producă o schimbare. Astfel, prin mediatizarea lui excesivă şi conversaţiile pe care le-a iscat, acest scandal care ar putea fi considerat un fiasco total ajunge să fie 100% greşeala corectă, un pas înainte pentru evoluţia acestei ramuri artistice şi a mentalităţilor colective.