98% Iza este o femeie realizată - 98% decizia corecta

Iza este o femeie realizată, aceasta este replica pe care o auzim cel mai des în ultimele secvenţe din spectacolul 98% decizia corectă, un spectacol montat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ în regia Elenei Morar pe un text de Andreea Tănase (care urmează să apară pe LiterNet în prima parte a lunii decembrie 2020, disponibil gratuit aici). Piesa prezintă realitatea crudă a zilelor noastre spunând povestea unei tinere de 17 ani ce rămâne însărcinată, şi procesul de transformare al acesteia de la viaţa adolescentină la cea de adult cu responsabilităţile de rigoare.

Menirea teatrului şi a artelor în general, nu este doar a distra şi a oferi o stare de bine, ci şi de a sublinia problemele cu care o societate se confruntă. Teatrul şi spectatorul nu pot exista unul fără celălalt, prin urmare este imperios necesar ca primul să răspundă prezent la problemele celui de-al doilea.

Scandalul în jurul acestui spectacol a început când în presă au apărut câteva pagini din scenariu, absolut scoase din contextul piesei, iar replicile personajelor conţineau un limbaj licenţios, oricum cenzurat în reprezentaţia ce a fost difuzată. De aici şi până la jigniri şi aruncări cu pietre în echipa spectacolului, nu a mai fost decât un pas. De la asociaţii de părinţi până la nivel politic, toţi au reacţionat într-un fel sau altul, fără să vadă spectacolul şi să înţeleagă care este povestea cu adevărat.

Timp de două ore cât durează reprezentaţia am încercat să identific scenele în care există violenţă, unde se folosesc înjurături explicite, dacă personajele spun ceva imoral, însă nu am găsit nimic din toate acestea. Replicile care au ajuns pe mâna presei făceau parte într-adevăr dintr-o scenă de bullying, însă nici măcar aceea nu avea vreun dram de violenţă fizică, ci poate cel mult un pic de agresivitate lingvistică tocmai pentru a fi redată cât mai fidel.

Decizia de a nu se permite prezentarea acestui spectacol în licee este una abuzivă, mai ales pentru că spectacolul este cât se poate de inofensiv. Adolescenţii au parte în general de mult mai multă violenţă, pornografie, înjurături, doar aprinzând televizorul în mijlocul zilei, fără a mai pune la socoteală ce se întâmplă pe internet.

O altă părere vehiculată este că o instituţie de cultură nu ar trebui să prezinte aşa ceva pe scenă (dar sunt destule spectacole "de comedie" în care se înjură ca la uşa cortului, iar vulgaritatea se vede până şi în decoruri, iar nimeni nu mai comentează nimic).

Ceea ce cred că a deranjat este de fapt dramatismul acestui subiect, pentru că România este pe primul loc în Uniunea Europeană la mame minore. Încercarea de a ascunde acest subiect şi de a-l ignora nu este o soluţie, ci din contră, trebuie discuţii, dezbateri şi, cel mai important, trebuie găsite soluţii şi sprijin. Poate că unii dintre cei care comentează se pot simţi vinovaţi de ceea ce se întâmplă, sau poate le este ruşine să dezbată acest subiect.

Dacă tot se militează pentru un mediu protector pentru tineri şi lipsit de violenţă, să nu uităm că şi agresivitatea virtuală tot o formă de violenţă este. Când îndrepţi critici şi păreri asupra unui spectacol fără să-l fi văzut, şi judeci creatorii lui tocmai atunci când au dorit să facă un bine societăţii, şi asta este tot o formă de bullying. Un teatru, şi cu atât mai mult un teatru care se intitulează al tineretului, trebuie să prezinte astfel de spectacole, mai mult decât atât este şi obligat moral să o facă, tocmai cu scopul de a sublinia aspecte diverse ale vieţii. Este imperios necesar să se facă dezbateri, să se joace spectacole despre droguri, depresie, anxietate, tocmai cu scopul de a se prezenta aspecte variate pentru ca adolescenţii să acţioneze fiind informaţi.

Cu siguranţă părinţii care au condamnat textul sunt tot aceia care militează pentru scoaterea limbii latine din programă, pentru reducerea orelor de educaţie muzicală sau artistică din şcoli, şi pentru a elimina într-un fel aceste materii esenţiale pentru formarea unui copil şi tânăr adult. Într-o societate în care lucrurile se fac pe repede înainte, în care problemele sunt la tot pasul, în care pilele primează iar rata depresiei şi a celor care îşi pun capăt zilelor este alarmantă, cultura şi artele pot fi barca de salvare.

În primăvară am fost obligaţi din cauza pandemiei de coronavirus să stăm două luni închişi în case, şi oare ce am fi făcut dacă nu ar fi existat seriale, filme, cărţi sau spectacole de teatru? Cu siguranţă am fi ieşit extrem de răvăşiţi din această carantină, prin urmare nu trebuie să blamăm oamenii care creează astfel de lucruri pentru bucuria celorlalţi, şi cu atât mai mult trebuie susţinuţi când aduc în faţa publicului problemele cu care tinerii de astăzi se confruntă.

Spectacolul Elenei Morar nu este un spectacol mare, nu l-aş numi manifest, ci este un spectacol care vorbeşte cât se poate de simplu despre o problemă atât de complicată. Este o radiografie a relaţiilor precare şi superficiale care se leagă în ziua de astăzi, cum ar fi în episodul în care familia Izabelei merge la consult, iar doctoriţa este mult prea grăbită pentru a ajunge acasă la familie să îşi petreacă sărbătorile (şi care radiografiază simultan şi relaţia dintre cetăţeni şi sistemul de sănătate) sau în cel în care cea mai bună prietenă a Izabelei răspândeşte zvonul că este însărcinată tocmai pentru a deveni ea mai cool. Aşadar, totul se rezumă la superficialitatea ce este prezentă în majoritatea relaţiilor pe care le construim.

Finalul spectacolului este relevant pentru felul în care oamenii îşi pot modifica perspectiva despre altcineva sau despre situaţie, în felul în care doresc ei să o facă. Fiecare personaj descrie perspectiva sa proprie asupra a ceea ce s-a întâmplat cu Izabela, însă toate au un numitor comun: Iza este o femeie realizată. Aici nu este importantă facultatea, locul de muncă sau familia pe care şi-a format-o personajul, ci este vorba despre felul în care ea a fost văzută de un om sau altul în funcţie de judecăţile de valoare pe care acesta le-a avut asupra Izei. Adevărul este dramatizat de fiecare dată în funcţie de lumina în care doreşti să pui persoana respectivă, lumină ce poate fi una fastă, sau dimpotrivă, nefastă. Recomand pe acest subiect spectacolul 12 oameni furioşi scrisă de Reginald Rose, ce se joacă şi la Bucureşti, şi filmul Vantage Point / Fiecare vede altceva în regia lui Pete Travis. Aşadar, vă invit să vizionaţi piesa Elenei Morar şi să trageţi singuri concluziile asupra acesteia, pentru că altfel toate vorbele şi discuţiile sunt în van.

98% decizia corectă
text: Andreea Tănase
regie: Elena Morar
costume: Ileana Zirra / decor: Diana Miroşu / video design: Ana Cârlan / asistent regie: Emanuel Becheru
În distribuţie: Cătălina Bălălău, Aida Avieriţei, Nora Covali, Dragoş Ionescu, Paul-Ovidiu Cosovanu, Cătălina Eşanu, Corina Grigoraş, Emanuel Becheru, Florin Hriţcu.
Asistente voluntare: Ana-Maria Butunoi - dramaturgie, Ilinca Luca - regie, Flavia Apetrei şi Ioana Suciu - scenografie, Ioana Corduneanu - video design, Olivia Călin - documentare, Roxana Bobric şi Ana Maria Muraru - promovare.