Problemele băgate sub preş - 98% decizia corectă

La 17 ani nu mai crezi că eşti copil, ci te vezi deja adult, capabil de decizii raţionale. Nu duci greutăţile unuia, nu ştii ce înseamnă grija zilei de mâine, însă tu, adolescentul, porţi la rândul tău în taină un război greu cu propria ta minte. Toate gândurile, ideile şi sentimentele tale iau amploare şi te crezi personajul principal în vieţile tuturor celor de lângă tine. E vârsta la care deja pretinzi independenţă. Ce faci atunci când toate iluziile îţi sunt spulberate de un eveniment neaşteptat?

Spectacolul 98% decizia corectă, scris de Andreea Tănase, în regia Elenei Morar, ne spune cum Izabela (Cătălina Bălălău) trece de la situaţia sa de personaj secundar în poveştile tuturor, la a fi cea pe care toată lumea o arată cu degetul când rămâne însărcinată la doar 17 ani. Aceasta se prezintă ca o fată model, cu o viaţă model, cu o familie model dar vedem că de fapt, toate acestea nu sunt decât o cortină de fum, departe de aparenţa perfectă.

Totul începe în seara de Crăciun, când Iza le povesteşte părinţilor ceea ce i s-a întâmplat şi, deşi tatăl său (Dragoş Ionescu) încearcă să o încurajeze să ia singură decizia cu privire la păstrarea sau nu a sarcinii, mama (Nora Covali) încearcă s-o manipuleze să facă avort. "Ce va spune lumea?" îi tot repetă, vădit mai preocupată de aparenţe decât de ceea ce simte fiica ei. Aceasta îşi dă cu părerea despre situaţia fetei, dar uită că, în urmă cu 17 ani şi fiica ei a fost tot un accident. Tatăl este cerebral, vede lucrurile la rece şi îi dă voie fiicei sale să acţioneze cum consideră ea şi, chiar dacă va crede cândva că a greşit, să fie greşeala ei asumată, mult mai bună, în orice caz, decât frustrarea de a face ceea ce nu încalcă cuvântul mamei sau pe al tatălui. Mama se lasă condusă de impulsuri, ţipă, se manifestă agresiv când înţelege că planurile ei care sunt date peste cap: "Eu nu sunt gata să devin bunică", "Ce, poate vrei să-ţi adopt eu copilul?". Probabil că mama încerca să trăiască tot ceea ce n-a reuşit prin intermediul fiicei sale şi, când destinul o pune să înfrunte o altă realitate decât cea planificată, nu e capabilă să-şi gestioneze emoţiile.

Toată lumea pretinde că ştie ce e mai bine pentru fată. De la mamă, medic, până la prieteni şi profesori, toţi o condamnă pentru acţiunile sale. Chiar doctoriţa îi spune, după ce o consultă "Bine că nu trăieşti în Polonia". Această referire la interzicerea avorturilor adoptată nu demult în Polonia este clar un îndemn subtil pentru Izabela să facă avort, fiindu-i încă o dată îngrădit dreptul la liber arbitru.

De altfel, spectacolul investighează inclusiv fenomenul de bullying - odată ce află că este gravidă, colegii şi aşa-zişii prieteni încep să-i arunce cuvinte dure, s-o jignească, s-o numească în fel şi chip, să-i bată apropouri nu chiar subtile şi să-i reamintească faptul că nu (mai) este un copil model. Toate astea se întâmplă într-un limbaj recognoscibil epocii noastre, inclusiv de către generaţiile tinere. Sunt nelipsite clişeele lingvistice ale adolescenţilor: "What The Fuck", "Jesus", "Oh My God" sau "gen", inserat peste tot în propoziţie fără vreun scop sau sens.

În timp ce ne povesteşte cum s-a ajuns în această situaţie, Izabela reuşeşte să demonteze miturile despre "prima oară", spunându-ne că nu există un Făt Frumos şi o Ileană Cosânzeană, că nu există petale de trandafiri sau muzică, ci doar multă incertitudine, pudoare, mişcări inconfortabile, descoperirea unor noi senzaţii şi multă... transpiraţie.

Singurul care pare să-i fie alături, cel puţin moral, este tatăl copilului, un adolescent de 18 ani (Paul-Ovidiu Cosovanu). Luat şi el prin surprindere de veste, începe să-i spună fetei tot ceea ce îi trece prin cap, ba chiar îşi pregăteşte discursuri în oglindă pentru momentul în care îi va întâlni pe părinţii Izabelei.

S-ar zice că în prezent nimic nu mai poate şoca, dar acest spectacol o face, prin abordarea atât de dură a realităţii şi a subiectelor tabu din ziua de azi, mai ales în rândul liceenilor: analiza structurii relaţiilor dintre tineri şi părinţi sau felul în care normele societăţii se dezvăluie ca fiind o serie de convenţii ce trebuie respectate, chiar dacă intră în contradicţie cu propria personalitate. E dureros să vezi derulându-se adevăruri pe care lumea adesea le bagă sub preş şi chiar mai dureros să te simţi neputincios în faţa lor. Nu poţi schimba situaţia cu nimic în afară de a vorbi clar şi răspicat despre ceea ce este în neregulă - numărul mare de avorturi raportat la numărul de naşteri, copiii care fac copii / naşteri în rândul mamelor minore, abandonul şcolar şi excluziunea socială. Spectacolul 98% decizia corectă nu se ascunde în spatele exprimărilor frumoase, a convenţiilor sociale, ci alege să spună lucrurilor pe nume, să fie oglinda fidelă a unei realităţi triste. Prin plasarea în centrul atenţiei a adolescenţilor, reuşeşte să abordeze toate subiectele despre care nu se vorbeşte în toate familiile sau şcolile (deşi problemele băgate sub preş există şi toţi sunt conştienţi de existenţa lor), dar şi să ipostazieze ruşinile, ipocriziile şi haosul cu care au de-a face adolescenţii.

E greu, aproape imposibil să intri în mintea adolescenţilor şi totuşi 98% decizia corectă reuşeşte cu brio acest lucru. Atât în cazul Izabelei, care îşi taie părul într-un moment în care pare că depresia o pândeşte la toate colţurile, cât şi al celorlalţi. Prietena ei cea mai bună (Aida Avieriţei) răspândeşte zvonul că Iza a rămas însărcinată doar pentru a nu se mai simţi inferioară, pentru a arăta celor din jur că un copil model nu este lipsit de greşeli şi nu duce o viaţă atât de perfectă pe cât cred cei din jur. Tudor, tatăl copilului, este într-atât de speriat de consecinţele acţiunilor sale şi de un eventual copil pe care va trebui să-l crească, încât în jocurile lui video apar chipuri de bebeluşi ce-l strigă tată. Ce nu ştie el este că deşi în 98% dintre cazuri nu apar sarcini nedorite, restul de 2% sunt doar excepţia care confirmă regula. Vedem deci cum o comunicare precară cu părinţii poate provoca astfel de accidente, ele la rândul lor ducând la excluziune socială, la mai multe mame minore şi la creşterea numărului de copii care abandonează şcoala. Se conturează un cerc vicios în care nu o rea intenţie duce la probleme, ci dezinformarea.

E adevărat că de-a lungul timpului lumea s-a schimbat şi adolescenţii află despre sexualitate mult mai devreme de pe internet. Astfel, ei ar trebui educaţi în acest sens, dar în aceeaşi măsură au nevoie să fie educaţi şi părinţii lor. Pentru foarte mulţi dintre părinţi sexualitatea propriilor copii sau discuţiile despre sex sunt tabu.

După sistemul meu de valori şi concepte, "inocenţa copilăriei" nu se pierde dacă un adolescent face sex o dată sau de câteva ori, ci mai degrabă dacă are de luat o decizie care şi pentru un adult este greu de luat ("Ce fac cu sarcina?"). De aceea este nevoie de educaţie, indiferent de locul de unde provine aceasta.

În ceea ce priveşte textul şi jocul actorilor, există anumite minusuri cauzate de o oarecare stângăcie, de înţeles la o premieră, mai cu seamă că actorii au purtat pe toată durata spectacolului măşti de protecţie. Oricum, toate minusurile sunt estompate de mesajul puternic al piesei care în mod cert nu va trece neobservat.

Finalul este deschis, iar noi primim câteva mărturii de la celelalte personaje, fiecare având varianta lui pentru a o vedea realizată pe Izabela. Este de apreciat ideea că indiferent de alegerile făcute sau de încercările la care o supune viaţa, o femeie poate fi realizată.

Asemenea abordare greu de privit a problemelor pe care cel mai adesea le ignorăm regăsim şi în filmele Alice T. (2018) în regia lui Radu Muntean şi în Ilegitim (2016) în regia lui Adrian Sitaru. Şi ele, la momentul apariţiei lor, au generat discuţii contradictorii, dar sunt pelicule care, la fel ca 98% decizia corectă, trebuie văzute, gândite, revăzute şi regândite în speranţa că lucrurile se vor schimba în viitorul apropiat.

Introspectiv şi educativ, acest spectacol este o lecţie extraordinară de viaţă, indiferent că este privită din perspectiva adultului sau a adolescentului, pentru că ne dezvăluie o realitate tristă pe care trebuie s-o acceptăm şi s-o schimbăm, vorbind despre ea. Cei care tac sau neagă aceste subiecte devin parte a problemei.

P.S.: N-am înţeles exact de ce unii numesc această piesă şi spectacolul realizat după ea "controversate" sau "abateri culturale". Abatere de la ce? De la ignoranţa cu care s-au tratat de-a lungul timpului problemele tinerilor adulţi? Dacă da, atunci eu chiar susţin această abatere şi mi-aş dori să pot şi eu să mă abat. Într-adevăr, există replici cu un limbaj vulgar, dar, pe lângă faptul că este cenzurat în spectacol, acest registru face doar mai autentică radiografia realităţii adolescenţilor în care, să fim serioşi, obscenităţile nu mai sunt de mult ieşite din comun.

Notă: Spectacolul se poate vedea pînă luni, 23 noiembrie 2020, la ora 10 aici.