Nu ai de unde să ştii dacă nu încerci - 98% decizia corectă

"Nu ai de unde să ştii dacă nu încerci" este o replică din spectacol, adresată fetei, venind din partea tatălui, atunci când vorbesc despre posibilitatea de a păstra o sarcină neplanificată. Replica asta reflectă foarte bine parcursul spectacolului ca poveste şi ca obiect de impact social.

Mă refer la 98% decizia corectă, spectacol de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, regizat de Elena Morar, după un text de Andreea Tănase. Este spectacolul despre care s-a vorbit neîncetat în ultimul timp, în urma unor acuzaţii nefondate de "vulgaritate si pornografie".

Este de prisos să menţionăm cât de dificil este să abordezi un subiect precum sarcinile neplanificate în rândul mamelor minore din România. Este o problema reală cu care ne luptăm (fapt evidenţiat prin slide-urile de la final), cu o dimensiune foarte mare şi cu o mulţime de perspective şi variabile implicate: influenţa părinţilor când vine vorba de decizia de a păstra sau nu sarcina; reacţia colegilor şi oamenilor apropiaţi; impactul asupra vieţii; impactul asupra mamei, etc.

Din acest punct de vedere, spectacolul îşi face datoria într-un mod impecabil, arătându-i spectatorului în mod direct cât de complexă este o astfel de problema pentru o adolescentă, şi eliminând preconcepţia greşită că totul se rezumă la întrebarea: "Îl păstrezi sau nu?". Tocmai din acest motiv, alegerea de a nu menţiona decizia fetei este una potrivită, lăsând lucrurile în aer şi neclarificate pentru a puncta faptul că o sarcina nu se rezumă la naştere sau avort, ci la o multitudine de dileme greu de rezolvat dar care nu determina "împlinirea" şi succesul unei persoane.

Cu toate astea, încercarea spectacolului de a bifa cât mai multe din aceste perspective menţionate, dă naştere unui sentiment de superficialitate, faţă de nişte variabile cu o mare complexitate. Uneori, nu este de ajuns să vedem părinţii panicaţi care încearcă să influenţeze alegerea fetei. E nevoie să săpăm mai adânc în impactul pe care îi au părinţii faţă de o astfel de situaţie, sau în parcursul interior şi emoţional al părinţilor. Din acest punct de vedere, spectacolul lasă multe lucruri în aer care poate nu ar trebui să fie lăsate. Cel mai bun exemplu este prezenţa pandemiei în universul spectacolului, ce pare că nu are nicio influenţă asupra poveştii, cu excepţia faptului că posibilitatea fetei de a avorta scade din cauza virusului. Este un exemplu perfect de variabilă ce poate schimba total direcţia unei persoane aflate într-o astfel de situaţie, dar care nu este folosită şi exploatată la maxim în favoarea poveştii.

Însă această superficialitate nu este un lucru rău până la capăt. A demonstrat că nu este nevoie de foarte mult pentru a stârni în oameni nişte reacţii nejustificate şi exagerate. Acuzaţiile de "pornografie" şi "vulgaritate" par şi mai stupide atunci când vezi spectacolul şi observi nivelul de cenzură implementat. La urma urmei, nu există nicio scenă de nuditate sau limbaj licenţios. Cel mai "explicit" element din spectacol este prezenţa unui neon în forma unui vagin, dar care nu este cu nimic diferit de ilustraţiile dintr-un manual de biologie de clasa a 7-a. Astfel, ajungi să realizezi că scandalul stârnit în jurul acestui spectacol nu are legătură cu inocenţa copiilor sau cu elementele de "vulgaritate", ci cu negarea populaţiei faţă de problema majoră cauzată de numărul ridicat de mame minore şi de imposibilitatea oamenilor de a accepta un spectacol ce normalizează şi destigmatizează opţiunea avortului.

Este o oglindă ce reflectă incapacitatea noastră de a ne asuma repulsiile şi problemele, indiferent care ar fi ele. Asemănător tatălui (incapabil să-şi asume părerea că poate ar trebui că fata să păstreze copilul) şi mamei (care refuză să recunoască că în mintea ei avortul este singură varianta potrivită), oamenii se ascund sub nişte cauze şi motivaţii aparent logice. Însă ele nu au nicio legătură cu motivele reale din spatele acţiunilor. Nu este vorba de vulgaritate, ci de prejudecăţi religioase. Nu este vorba de inocenţa elevilor, ci de frica unor părinţi de a se află în situaţia în care copiii lor învaţă că o mama minoră nu este o persoană neîmplinită. Superficial sau nu, spectacolul arată că românul nu are nevoie de foarte mult ca să lipească etichete pe o persoană care nu corespunde percepţiei lui faţă de care este decizia corectă şi care este decizia greşită.

(David Manolache face parte din trupa de liceeni Brainstorming din Bucureşti)