Marele seducător, inert şi dezabuzat - Broken Flowers

Rolul de playboy blazat, care observă, ca un spectator la cinema, viaţa şi femeile care trec pe lângă el fără să-i zgârie apatia, pare să fi fost scos de la naftalină şi reinventat, în ultimele decenii, pentru Bill Murray. Personajul Don Johnston din Broken Flowers este tras la indigo după Bob Harris, actorul american ieşit din formă care arde gazul prin barurile din Tokyo, în Lost in translation, şi tot aşa, până la Groundhog day şi la anii verzi ai tinereţii lui Murray, pe când vânătorul de fuste făcea casă bună cu cel de fantome.

Asemănarea dintre Broken Flowers, considerat de unele voci drept cel mai comercial film al lui Jim Jarmusch, şi Lost in Translation al surprinzătoarei Sofia Coppola nu se rezumă la personajul lui Murray. Ambele filme explorează (şi exploatează) o filosofie de viaţă, redusă la întrebări rudimentare: "ce caut eu aici?" "ce urmează să fac?" "lucrurile ar putea arăta şi altfel?"; ambele par a se construi pe o linie narativă fragmentară, alunecând dintr-un trecut obscur, pe care personajele şi-l dezvăluie doar parţial, spre un viitor care nu aduce, în nici un caz, ceea ce am putea numi un deznodământ; ambele plutesc într-o atmosferă bizară, alienantă, şi se deplasează sacadat, prin decupaje aleatoare pline de gesturi şi de amănunte banale. O deosebire, la nivel de scenariu, ar fi aceea că în Lost in Translation actorul tomnatic mai aleargă, de bine de rău, după tânăra Charlotte (Scarlett Johannson), în vreme ce pensionarul Don e prea inert pentru orice fel de iniţiative, lăsând femeile să treacă pe lângă el. Întâlnirea dintre Jarmusch, poetul solipsismului şi al înstrăinării, şi Murray, maestrul artei de a duce de la un capăt la celălalt o poveste nefăcând nimic, pare predestinată.

Filmul se deschide printr-un mise en abîme în orizontul de aşteptare al prezenţei lui Murray pe generic: pe un televizor foarte costisitor rulează fragmente dintr-un film alb-negru cu Don Juan. Sherry (Julie Delphy), prietena celuilalt Don, aflat în faţa televizorului, îl părăseşte, spunându-i: "mă simt ca şi cum aş fi amanta ta, şi nici măcar nu suntem căsătoriţi". Bărbatul rămâne, inert, pe canapeaua foarte costisitoare, şi zilele lui trec de parcă ar fi bătut în cuie de ea. La un moment dat, apare o scrisoare în care (probabil) o fostă iubită îl informează că are un fiu de 19 ani, pornit într-o călătorie pentru a-şi cunoaşte tatăl. Pe Don nu-l emoţionează vestea, însă vecinul său, Winston (Jeffrey Wright), etiopian cu cinci copii şi trei slujbe, şi opusul lui Don în toate, de la energia vitală până la talentul de a face bani, hotărăşte că lucrurile nu pot fi lăsate aşa. El îi organizează un plan de călătorie, trimiţându-l să-şi caute iubitele de care s-a despărţit cu 20 de ani în urmă, şi-i cere să urmărească, după reţeta romanelor cu detectivi, indicii care ar putea-o identifica pe mama băiatului. Urmează o colecţie de femei foarte diferite şi fascinante, dintre care Laura (Sharon Stone), fiica ei, Lolita (Alexis Dziena) şi Carmen (Jessica Lange) sunt cireşele de pe tort.

Broken Flowers este presărat cu tot felul de poante aparent involuntare, care-l fac pe Don să pară şi mai fermecător în stângăcia sa, şi de simboluri care pot avea sau nu rolul de a direcţiona mesajul spre un sens unitar. Numele pe care îl poartă nurlia Lolita, înzestrată cu toate datele personajului din filmul omonim al lui Kubrick, nu spune nimic nici mamei, nici fiicei. Ele trăiesc, implauzibil, într-o ficţiune pe care o copiază fără să-şi dea seama. Obsesia lui Winston pentru observarea şi colecţionarea detaliilor, în bun spirit poliţist, în ideea că aşa se obţine imaginea de ansamblu a misterelor şi, implicit, sensul lor, nu duce nicăieri. Şi Winston este, ca şi Lolita, un personaj de carton, detectiv de mâna a treia care imită numai aparenţele unei realităţi. Din spatele decorului, Jarmusch face cu ochiul, spunându-ne că nu e nevoie să căutăm sensul şi că indiciile pot fi, pur şi simplu, elemente decorative şi aleatorii. Don însuşi pare un personaj de carton, mereu egal cu el însuşi, care nu ascunde sub masca indiferenţei sale nimic. Nu se ştie cum reuşeşte să atragă femeile, dacă face sau a făcut vreodată un efort pentru a le seduce şi cum a strâns banii care-i permit să-şi ducă viaţa de legumă pe canapea. Dacă referinţa iniţială este Don Juan, ceea ce rezultă din fiecare secvenţă a filmului este un donjuanism răsturnat, nevrotic, pasiv şi, probabil, fascinant tocmai prin lipsa oricărui gest şi detaliu interesant.

La final, Don se dezvăluie în faţa unui puşti care are, aparent, toate datele pentru a fi băiatul anunţat de scrisoarea misterioasei amante. Potenţialul tată îşi expune, simplu, concluziile întregii sale existenţe: "Trecutul a rămas în urmă, viitorul este nesigur, aşa că tot ceea ce este se află aici. Prezentul. Asta-i tot". Reacţia puştiului anulează supoziţiile noastre şi, la final, rămânem cu ochii în soare şi cu sentimentul că lipsa unei soluţii se abate de la toate regulile de bun-simţ ale unui film. De fapt, chiar aici stă marele câştig şi tot aici se găseşte sensul atomizat care nu apare nicăieri dacă cercetezi cu lupa Broken Flowers. Frumuseţea cinematografului şi, de ce nu, a vieţii stă în lipsa unei căi drepte, a unui deznodământ căutat cu tot dinadinsul, şi în arta de a (-ţi) lăsa toate drumurile deschise.