Gluma - Broken Flowers

Cum se obţine o faţă ca a marelui Bill Murray? Cu toţii ştim despre faţa lui Garbo din Queen Christina - despre cum a instruit-o regizorul să se gîndească la ea ca la o coală albă pe care orice spectator să se poată semna. Dar în ce termeni se poate gîndi Murray la faţa lui, ca să arate aşa cum arată în filme ca Rushmore, Lost in Translation sau Broken Flowers? Ca la o bucată de carton pe care scrie: "Nu e nimeni acasă"? Sau poate ceva mai dezvoltat: "Nu e nimeni acasă şi, chiar dacă ar fi, are treabă să se uite la «Starea vremii» (apropo, e naşpa)"? De altfel, cîteva dintre momentele mele preferate cu Murray sînt momente în care se uită la televizor şi atît.

În Lost in Translation, unde juca rolul unui actor, se uita la el însuşi - mai tînăr, mai lăţos (aşa, ca în anii '70), dublat în japoneză. În Broken Flowers, unde joacă rolul unui Don Juan îmbătrînit, se uită la Viaţa privată a lui Don Juan - un film din 1934, cu un Douglas Fairbanks îmbătrînit. Nici într-un caz, nici în celălalt nu poţi să ştii la ce se gîndeşte şi cea mai sigură ipoteză este: "La nimic". Dar e ceva în nimicul lui Murray care pe mine mă face să stau smirnă, cu caietul de notiţe în poală, cu sentimentul că mă aflu în preajma Adevărului şi a Înţelepciunii: e faptul că omul ăsta pare să ştie de glumă. Nu e prea amuzat, dar ştie că există o glumă pe undeva. Cum altfel se explică toate astea? Cum altfel se explică tinereţea, laţele, japoneza, anii '70, Douglas Fairbanks, bătrîneţea, televizorul, el însuşi? Simţul absurdului, la Murray, e total şi anihilator. Hollywood-ul trebuie să aibă o piele de rinocer din moment ce suportă de atîta timp pe lîngă el un asemenea pericol la adresa pompei şi suficienţei sale. (Căci trebuie să existe o glumă pe undeva, altfel cum se explică Hollywood-ul?)

Ideea că Murray ar fi putut fi vreodată un Don Juan (numele personajului e Don Johnston) e ea însăşi o glumă, dar asta e premisa filmului lui Jim Jarmusch: atunci cînd Don primeşte vestea că e tatăl unui băiat de 19 ani, care îl caută prin lume, el nu poate stabili identitatea mamei - există cinci posibilităţi. Vestea îi vine bătută la maşină, într-un plic roz cu ştampila ştearsă. Un prieten (singurul, de altfel) îl convinge să plece în căutarea mamei, luîndu-le la rînd pe suspecte. De fapt nu-l convinge; îi află adresele (cu ocazia asta află că una dintre cele cinci femei a murit), îi face planul de călătorie şi îl pune pe circuit aşa cum pui un balot pe o bandă rulantă: Don e atît de sictirit că pare aproape catatonic. Nici n-ar avea de ce să se entuziasmeze la perspectiva unei călătorii atît de lipsite de sens; pînă şi el se întreabă ce s-ar întîmpla dacă, în absenţa lui, băiatul i-ar suna la uşă. Dar lui Jarmusch i-au plăcut întotdeauna deciziile ilogice şi comportamentele ciudate, aşa că, fără explicaţii suplimentare, Don e pus pe drum.

Prima suspectă (Sharon Stone) e "organizatoare profesionistă de dulapuri", a doua (Frances Conroy) e în domeniul afacerilor imobiliare, a treia (Jessica Lange) e "comunicator cu animalele", iar a patra (Tilda Swinton) e ceva într-o gaşcă de semi-proscrişi hirsuţi. Atmosfera din casa celei dintîi e languros-isterică; la cea de-a doua e rafinat-represivă; la cea de-a treia - nelumească şi senin-antiumană; iar în rulota celei de-a patra - încărcată de furie. Toate au prin preajmă cîte un obiect incriminator (o maşină de scris, ceva de culoare roz). Toate au cîte o ezitare, cîte un gest nefiresc, cîte un înţeles secret în priviri şi, deşi toate acestea pot foarte bine să nu fie decît efecte explicabile ale reîntîlnirii cu Don - şoc, jenă, năvală de amintiri -, ele mai pot fi şi altceva, şi sîntem îndemnaţi să le cercetăm cu atenţie, ceea ce bineînţeles că facem cu plăcere - actriţele au feţe fabuloase, făcute ca să suporte o viaţă de cercetări fără să divulge totul. Jarmusch vrea s-o vedem pe fiecare ca pe o planetă stranie. Asta sînt oamenii din trecutul nostru - sugerează filmul -, planete care ni s-au părut la un moment dat prietenoase, în a căror atmosferă am respirat un timp şi în a căror orbită nu mai are rost să reintrăm odată ce-am ieşit - vom găsi o atmosferă alterată, cîmpuri energetice ostile, reaşezări cataclismice.

Don nu iese din experienţă mai luminat sau mai lămurit, dar iese ceva mai treaz: bătut şi cu florile rupte, Murray arată absurd, dar şi impunător, încercat de viaţă, aproape mitchumian. În termenii săi, filmul e perfect conceput şi executat, deşi e mereu urmărit de suspiciunea că există ceva preţios şi limitativ în termenii aceştia. Moartea domnului Lăzărescu e tot un film "minimalist", dar după ce-l vezi ai senzaţia că poţi să faci biografiile tuturor personajelor sale, în timp ce aici nu poţi să vii cu nimic plauzibil: ce-i cu toate meseriile astea haioase? Ce-i cu cea de-a cincea femeie? Filmul e plin de astfel de spaţii albe, menite să rămînă albe: nu trebuie să încerci să le umpli prin imaginaţie; nu trebuie decît să savurezi alura elegant-deprimată a întregului. Asta e sursa impresiei de perfecţiune formală, dar şi sursa suspiciunii că, pentru Jarmusch, depresia e o chestie cool.