În Lost in Translation, unde juca rolul unui actor, se uita la el însuşi - mai tînăr, mai lăţos (aşa, ca în anii '70), dublat în japoneză. În Broken Flowers, unde joacă rolul unui Don Juan îmbătrînit, se uită la Viaţa privată a lui Don Juan - un film din 1934, cu un Douglas Fairbanks îmbătrînit. Nici într-un caz, nici în celălalt nu poţi să ştii la ce se gîndeşte şi cea mai sigură ipoteză este: "La nimic". Dar e ceva în nimicul lui Murray care pe mine mă face să stau smirnă, cu caietul de notiţe în poală, cu sentimentul că mă aflu în preajma Adevărului şi a Înţelepciunii: e faptul că omul ăsta pare să ştie de glumă. Nu e prea amuzat, dar ştie că există o glumă pe undeva. Cum altfel se explică toate astea? Cum altfel se explică tinereţea, laţele, japoneza, anii '70, Douglas Fairbanks, bătrîneţea, televizorul, el însuşi? Simţul absurdului, la Murray, e total şi anihilator. Hollywood-ul trebuie să aibă o piele de rinocer din moment ce suportă de atîta timp pe lîngă el un asemenea pericol la adresa pompei şi suficienţei sale. (Căci trebuie să existe o glumă pe undeva, altfel cum se explică Hollywood-ul?)
Ideea că Murray ar fi putut fi vreodată un Don Juan (numele personajului e Don Johnston) e ea însăşi o glumă, dar asta e premisa filmului lui Jim Jarmusch: atunci cînd Don primeşte vestea că e tatăl unui băiat de 19 ani, care îl caută prin lume, el nu poate stabili identitatea mamei - există cinci posibilităţi. Vestea îi vine bătută la maşină, într-un plic roz cu ştampila ştearsă. Un prieten (singurul, de altfel) îl convinge să plece în căutarea mamei, luîndu-le la rînd pe suspecte. De fapt nu-l convinge; îi află adresele (cu ocazia asta află că una dintre cele cinci femei a murit), îi face planul de călătorie şi îl pune pe circuit aşa cum pui un balot pe o bandă rulantă: Don e atît de sictirit că pare aproape catatonic. Nici n-ar avea de ce să se entuziasmeze la perspectiva unei călătorii atît de lipsite de sens; pînă şi el se întreabă ce s-ar întîmpla dacă, în absenţa lui, băiatul i-ar suna la uşă. Dar lui Jarmusch i-au plăcut întotdeauna deciziile ilogice şi comportamentele ciudate, aşa că, fără explicaţii suplimentare, Don e pus pe drum.
Prima suspectă (Sharon Stone) e "organizatoare profesionistă de dulapuri", a doua (Frances Conroy) e în domeniul afacerilor imobiliare, a treia (Jessica Lange) e "comunicator cu animalele", iar a patra (Tilda Swinton) e ceva într-o gaşcă de semi-proscrişi hirsuţi. Atmosfera din casa celei dintîi e languros-isterică; la cea de-a doua e rafinat-represivă; la cea de-a treia - nelumească şi senin-antiumană; iar în rulota celei de-a patra - încărcată de furie. Toate au prin preajmă cîte un obiect incriminator (o maşină de scris, ceva de culoare roz). Toate au cîte o ezitare, cîte un gest nefiresc, cîte un înţeles secret în priviri şi, deşi toate acestea pot foarte bine să nu fie decît efecte explicabile ale reîntîlnirii cu Don - şoc, jenă, năvală de amintiri -, ele mai pot fi şi altceva, şi sîntem îndemnaţi să le cercetăm cu atenţie, ceea ce bineînţeles că facem cu plăcere - actriţele au feţe fabuloase, făcute ca să suporte o viaţă de cercetări fără să divulge totul. Jarmusch vrea s-o vedem pe fiecare ca pe o planetă stranie. Asta sînt oamenii din trecutul nostru - sugerează filmul -, planete care ni s-au părut la un moment dat prietenoase, în a căror atmosferă am respirat un timp şi în a căror orbită nu mai are rost să reintrăm odată ce-am ieşit - vom găsi o atmosferă alterată, cîmpuri energetice ostile, reaşezări cataclismice.
Don nu iese din experienţă mai luminat sau mai lămurit, dar iese ceva mai treaz: bătut şi cu florile rupte, Murray arată absurd, dar şi impunător, încercat de viaţă, aproape mitchumian. În termenii săi, filmul e perfect conceput şi executat, deşi e mereu urmărit de suspiciunea că există ceva preţios şi limitativ în termenii aceştia. Moartea domnului Lăzărescu e tot un film "minimalist", dar după ce-l vezi ai senzaţia că poţi să faci biografiile tuturor personajelor sale, în timp ce aici nu poţi să vii cu nimic plauzibil: ce-i cu toate meseriile astea haioase? Ce-i cu cea de-a cincea femeie? Filmul e plin de astfel de spaţii albe, menite să rămînă albe: nu trebuie să încerci să le umpli prin imaginaţie; nu trebuie decît să savurezi alura elegant-deprimată a întregului. Asta e sursa impresiei de perfecţiune formală, dar şi sursa suspiciunii că, pentru Jarmusch, depresia e o chestie cool.