Cînd Don Juan se întoarce în trecut - Broken Flowers

Flori frînte sau, mai bine zis, Broken Flowers, a fost senzaţia Festivalului de la Cannes 2005, chiar dacă juriul nu i-a dat pînă la urmă decît al doilea premiu ca importanţă - Grand Prix du Jury. Filmul e hipnotic de-a binelea, de o frumuseţe calmă şi tristă care se scutură din cînd în cînd în spasme comice. Sau invers.

Un Don Juan numit chiar Don Johnston (Bill Murray), ajuns la o vîrstă şi un jemanfişism respectabile, e părăsit de iubita mai tînără (Julie Delpy) care s-a săturat să fie tratată ca o amantă, şi anunţat printr-o scrisoare roz că e tatăl unui băiat de 19 ani. Scrisoarea e anonimă. Nu se ştie cine e mama. Un vecin familist şi săritor (Jeffrey Rush) se oferă să-l ajute şi-l împinge cu de-a sila într-o călătorie detectivistică prin America, pe la cîteva din iubitele din tinereţe. Scopul e să caute indicii (maşină de scris, lucruşoare roz) care să îi permită să o identifice pe mama băiatului. Sharon Stone, Heather Simms, Jessica Lange, Tilda Swinton le interpretează pe aceste femei care îşi întîmpină toate fostul iubit cu cuvintele: "What are you doing here?" / "Ce cauţi aici?".

Una e emoţionată şi o arată, alta e emoţionată şi n-o arată, alta îşi ascunde emoţia sub o criză de nervi. Dacă bărbatul a trecut prin viaţă neataşîndu-se, seducîndu-le şi abandonîndu-le, ele l-au iubit toate. Pe undeva, s-ar părea că destinele ulterioare ale acestor femei au fost influenţate de Don. Întîlnirile îl fac pe bărbat nu să regrete că n-a dus aceste iubiri mai departe, cît să-şi imagineze cum ar fi arătat viaţa alături de aceste femei, în spaţiile lor casnice, cu lucruşoarele pe care le au pe rafturi. Don Juan călătoreşte nu numai în trecut, ci şi în lumi virtuale. Filmul e nostalgic cît cuprinde, dar tristeţea vine în acelaşi timp cu o parte vizibil comică. Bill Murray, deşi e apropiat în plictiseală de rolul din Lost in Translation (regia Sofia Coppola), e absolut adorabil în postura de monstru catatonic, ale cărui priviri aparent goale scanează tot ce-i în jur fără speranţa de a putea decodifica realitatea într-o formulă optimistă. E un egoist incurabil şi un plictisit incurabil, căruia confruntarea cu propriul trecut nu-i provoacă nici revelaţii, nici crize de conştiinţă legate de femeile care l-au iubit. Singurul motor pe care-l pune în mişcare e ideea că are pe undeva un fiu şi că l-ar putea întîlni. Dar asta vine tot din egoism.

Adevăratul film se află însă dedesubtul filmului propriu-zis, în spatele tăcerilor aparent seci ale eroului, în spatele întîlnirilor cu fostele iubite. Poate nici nu e corect să spui "film", e mai degrabă senzaţia unui timp în stare concretă, un timp material pe care fiecare vizită îl provoacă, îl trezeşte. E şi nostalgia poate nu pentru fostele iubiri, ci pentru vremurile de altădată. Acestea sunt cîteva din lucrurile ce pot fi numite şi care fac vraja acestui film care te lasă mut. Drept pentru care mă opresc aici.