La vie en gris - Broken Flowers

Anul 2005 a fost, pentru cei mai cârcotaşi dintre noi, anul în care trei "regi neîncoronaţi" ai cinematografiei de cele mai variate specii au făcut, vezi doamne, film anti-tradiţia cu care ne-au obişnuit. Ba că freakish-Cronenberg s-a pleoştit, ba că indie-Jarmusch s-a vândut, ba că (şi despre asta, mai pe larg, undeva pe o pagină alăturată) box-office-Spielberg a devenit nihilist. Cu menţiunea că Cronenberg a devenit ceva mai subtil, iar Spielberg ceva mai hotărât, trecem la oile noastre, adică Jim Jarmusch şi al său Broken Flowers.

Se cuvine, mai întâi de toate, o precizare demnă de DEX. Prin "a se vinde" nu înţeleg că Jarmusch s-ar fi scos la licitaţie (deşi ştiu mulţi oameni care l-ar cumpăra cu drag, subsemnatul inclusiv), ci că Jarmusch ar fi devenit comercial. Adică, nu-i aşa, de la Permanent Vacation (1980) şi Stranger than Paradise (1982) e cale lungă. Nimic mai adevărat, dar, luând-o la bani mărunţi, aş vrea să ştiu şi eu ce este, de fapt, comercial în Broken Flowers. Poate călătoria invers-iniţiatică pe care o face eroul în propriul trecut pentru a afla ceva ce de fapt nu vrea să ştie? Poate trainingul roşu ce pare ţipător numai pentru că are mai multă viaţă în el decât Bill Murray, cel care este aproape neclintit, ca gestică şi reacţii, pe durata întregului film? Poate aerul de telenovelă siropoasă ce se transformă, pe negândite, în cea mai pură tragedie? Sau poate suprarealismul vecinului Wright, şomer, tată a vreo patru copii (acolo m-am oprit din numărat), detectiv de ocazie, computer-geek şi înger păzitor? Poate că nemulţumiţii au văzut cum va scoate Jarmusch bani buni din Lolita tristă, psihotică şi alienată, din cuplul anost, inodor şi incolor mai dubios decât o familie de redneckşi, din ex-avocata care vorbeşte cu animalele, din rockăriţa care trăieşte cu redneckşii pomeniţi mai sus sau poate din însuşi numele eroului, Don Johnston (deşi glumiţa este simpatică şi funcţionează, am veşti pentru voi, ex-soţul lui Melanie Griffith e de multă vreme un fost ce stârneşte zero interes public).

Ca să nu vă mai chinui, vă spun eu ce este comercial la Broken Flowers. Ei bine, este rozul! Culoarea roz - pe flori, pe pantaloni, pe bluze, pe maşini, pe neglijeuri. Da, Jarmusch a creat un univers ambalat în roz dar care este, de fapt, din perspectivă emoţională şi comercială, la fel de alb-negru-gri, ca şi întreg restul operei sale. Absolut ironic, dar această Americă roz pare la fel de pustie, oamenii (semi-roz) ce o populează sunt la fel de pierduţi, iar povestea (deloc roz) nu este decât unealta care ţi-arată că de fapt nu se mai întâmplă nimic, căci soarta tuturor a fost decisă înainte de A film by...

Sfatul meu? Voi, cei care juraţi numai pe Jarmusch cel independent, mai lăsaţi-o baltă cu criticile şi mai vedeţi filmul o dată.