Tradus în româneşte acum multă vreme de Octavian Goga. Revizitat, la început de 2020, de dramaturgul Visky András, director artistic adjunct al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj. Adaptat pentru scena Teatrului Maghiar de Stat Csiki Gergely din Timişoara de traducător şi de la Silviu Purcărete. Montat cu întreaga trupă de actori timişoreană, prezentat în premieră pe 3 martie 2020. Chiar înaintea izbucnirii pandemiei. Filmat la câteva luni distanţă, când condiţiile epidemiologice au permis reprezentarea pe scenă, cu public restrâns în sală. Prezentat, online, pe 19 noiembrie 2020, în deschiderea celei de 7-a ediţii a Festivalului internaţional Interferenţe, organizat de Teatrul Maghiar de Stat din Cluj.
O arenă. Publicul ia loc în tribunele abrupte. În mijloc, actorii se perindă cu repeziciune, intrând şi ieşind din / prin cele patru puncte cardinale. Construcţia lui Dragos Buhagiar aminteşte oarecum de cea a lui Neculai Octavian din Coriolanus-ul lui Ducu Darie de la Bulandra.
De undeva, din înalturi, se aude, când şi când, vocea feminin-copilăroasă a lui Dumnezeu (Éder Enikö). Creatorul lui Adam şi al Evei, cei pe care textul / spectacolul / Lucifer îi va plimba prin istoria omenirii. Cu excepţia primelor două scene şi a celei finale (când sunt interpretaţi de Kiss Attila şi de Lőrincz Rita), cei doi vor interpreta felurite personaje mai mult sau mai puţin faimoase şi vor purta mască ce le va acoperi întreg chipul. Aproape toţi actorii trupei timişorene vor fi, la răstimpuri, când Adam, când Eva. Cei din prim-plan vor interpreta doar la nivel gestual. Replicile le vor fi spuse, la microfon (inginer de sunet: Bayer Sebastian), de actori-pereche, ce îi vor urma la câţiva paşi, rămânând mereu în umbră.
Lucifer va avea în permanenţă trei înfăţişări (Tokai Andrea, Balázs Attila, Bandi András Zsolt) şi acelaşi tip de costum negru, mob-like (costumele: tot Dragoş Buhagiar). El e cel care va smulge cuplul primordial din faimoasa grădină, atârnând, undeva deasupra, un măr. Eva nu ajunge la măr, oricât ar întinde măna. Diavolul are pregătită o pereche de pantofi roşi cu toc lung şi ascuţit. Mărul e în palma Evei. Pantofii nu-i vor mai lipsi niciodată.
Egiptul antic (Adam: Mátyás Zsolt Imre - cu mască, Molnos András Csaba - la microfon; Eva: Tóth Eszter Nikolett - cu mască, Tar Mónika - la microfon).
Atena (Adam: Molnos András Csaba - cu mască, Kiss Attila - la microfon; Eva: Éder Enikő - cu mască, Tokai Andrea - la microfon).
Roma (Adam: Kocsárdi Levente - cu mască, Aszalos Géza - la microfon; Eva: Tar Mónika - cu mască, Borbély B. Emília - la microfon).
Constantinopol (Adam: Csata Zsolt - cu mască, Kocsárdi Levente - la microfon; Eva: Vadász Bernadett - cu mască, Tar Mónika - la microfon).
Parisul revoluţionar (Adam: Molnos András Csaba - cu mască, Mátyás Zsolt Imre - la microfon; Eva: Magyari Etelka - cu mască, Tar Mónika - la microfon).
Londra revoluţiei industriale (Adam: Mátyás Zsolt Imre - cu mască, Molnos András Csaba - la microfon; Eva: Tóth Eszter Nikolett - cu mască, Tar Mónika - la microfon).
De fiecare dată, pure idealuri, la început, trezire la hâdă realitate, la final. Adam aruncându-se cu speranţă în fiecare nou rol, sfârşind în deznădejde în faţa evidenţei: crima încheie fiecare puseu de nobile îndrăzneli. Omul cel bun, omul cel rău, mulţimea. Mereu la mijloc, mulţimea / corul (muzica: Vasile Şirli). Când de partea bunului, când de partea răului, nicicând privilegiată, mereu osândită.
Într-o scenă în care nu mai ocupă prim-plan-ul, preferând să privească din umbră, Adam (metafora omului ce nu osteneşte să creadă şi să provoace mai-binele speciei sale) înţelege grozăvia întreagă: istoria i se prezintă ca o nesfârşită sesiune de scurte monoloage ale anonimilor de peste mări şi secole, jelindu-şi condiţia cea tragică, încheiate prin scurte şi decisive mişcări de coasă duse la îndeplinire de cei 3 x Lucifer. Omul se naşte, suferă şi moare.
Apar zorii comunismului (Adam: Csata Zsolt - cu mască, Kiss Attila - la microfon; Eva: Éder Enikő - cu mască, Magyari Etelka - la microfon). Bazându-se pe un remarcabil simţ de anticipaţie, Madách Imre îşi plasează a 13-a scenă din cele 15 ale textului originar în spaţiu. Acolo unde Adam, singur (Aszalos Géza - cu mască, Mátyás Zsolt Imre - la microfon), caută scăparea din iadul pământean pe care tocmai i l-a relevat excursia prin istoria umanităţii oferită de Diavol. Purcărete plusează şi trimite un astronaut înspre înaltul sălii.
Apoi vine vestea cea mare a Evei şi speranţa renaşte. Vegheaţi de vocea feminin-copilăroasă a Dumnezeului, bărbaţii şi femeii prind a dansa doi câte doi. Cei trei diavoli se prind şi ei în coregrafia pământeană. Omenirea a primit o nouă speranţă / şansă, dar Lucifer e tot acolo / aici. Şi pantofii roşii, cu toc lung şi ascuţit, sunt omniprezenţi.
Ecouri, cânturi şi şoapte din Faust-ul sibian, ovaluri de chipuri şi mişcări colective aducând a Danaidele craiovene, mese lungi, cu oale acoperind teribile veşti precum în Titus Andronicus-ul de acum aproape trei decenii, un Purcărete neobişnuit de cald şi obişnuit de magistral în capacitatea de a crea imagini, de a coordona mulţimi, de a amesteca semnele sacrului şi profanului şi o trupă de actori funcţionând minunat, la atât la nivel colectiv, cât şi individual. O deschidere cum se poate mai potrivită pentru, sper, unica ediţie online a Interferenţelor clujene, Tragedia omului va fi, pesemne, marele spectacol de recuperat live în epoca post-Covid.