Din fericire (în fericire...), diavolul Corona nu și-a putut face numărul și cu acest produs artistic de certă valoare - cel puțin - europeană care, iată, a rezistat și l-a învins! Textul bine adaptat de regizor, împreună cu dramaturgul Visky Andras[i], îi oferă lui Purcărete o interesantă (dar și riscantă) revenire asupra ideii fundamentale din Faust. Asemeni oricărui creator valoros, și el izbutește performanța ca, reluând un motiv fundamental, să nu se repete, îmbogățindu-l cu idei noi, împrospătând forma și împlinind astfel provocarea asumată.
Pornind de la versiunea lui Madach, fatalmente redusă pentru a răspunde sensibilității de receptare contemporană (mai scurt, mai repede, mai concis), cei doi "interpolatori" reușesc să păstreze datele esențiale ale discursului asupra creației divine, a pierderii purității și decăderii în păcatul care duce la damnare. Parcursul ce decurge din legenda biblică, perpetuat prin istoria umanității, a cuplului primordial Adam și Eva devine o repetabilă povară, o coloană a infinitului istoriei, răsturnată cu josul în sus. Exasperarea și speranța (dialectica, bat-o vina!) se întrepătrund cu ratarea misiunii divine încredințate de către Dumnezeu creației zămislite - zice-se - după chipul și asemănarea Sa.
În viziunea plauzibilă, la urma urmei, a lui Purcărete, Cel de Sus nu apare nici atoateștiutor, nici preafericit. Dimpotrivă, fragil și vulnerabil, El este ca un copil pur și entuziast, care se joacă, încearcă, trăiește puține iluzii și destule dezamăgiri. A dorit să experimenteze, înzestrându-i pe copii săi de / din suflet cu toată puritatea și bună-credința Lui, doar asta dând temeinicie, în fond, sintagmei ce pretinde asemănarea dintre om și dumnezeire. Mai departe, "jucăria" îi scapă, fiind incapabil să intervină cu ajustări asupra creației terminate și decăzute. Este depășit de evenimente și de iluzia creației sale. Tragedia creaților derivă din aceea că nici măcar Creatorul nu mai poate interveni în deciziile și apucăturile oamenilor, după ce ei și-au luat libertatea la purtare. Liberul arbitru a fost deturnat, apoi furat și alterat, atunci când Dracul și-a băgat coada "în toate, în cele ce sunt" și-n cele ce mâine vor rânji la Soare. Așa cum tot constatăm de câteva mii de ani încoace, socoteala din Rai nu s-a prea potrivit cu cea de pe Pământ. Să fie de vină numai existența antinomică a lui Lucifer, îngerul decăzut în demon, dar membru al aceleiași familii cerești? Tot dialectica (mai ales cea marxistă, adică tot diabolică) ar pretinde, pe undeva, că lupta contrariilor asigură evoluția, respectiv progresul. Eroare. "Duhul veșnicei tăgăduiri" macină totul, ne avertizează creatorii Tragediei... "Gândul omoară fapta", pe care Diavolul o vrea necugetată și liberă de principii morale sau alte slăbiciuni precum mila, smerenia ori îndoiala. Șarpele generic ce-i îndeamnă pe primii oameni la nesupunere, curiozitate, satisfacerea poftelor și dorința unei libertăți primejdioase (când nu se bizuie pe maturitatea alegerilor judicioase) se materializează în nesfânta treime a Satanei multilateral dezvoltate. Albul imaculatei concepții divine devine negrul simbolic, dar și material al "concurenței" care duce mereu în ispită.
Combinație între gangsterii anilor 1930 și corporatiștii prezentului (bani, putere, ipocrizie și perfidie, necinste și lăcomie) tripla ipostază a celui numit în popor "Ucigă-l Toaca" își vâră peste tot coada și pare a câștiga cam fiecare rundă a confruntării cu Cel de Sus, în ipostaza lui de înger creștin. Aflați (aproape) fără scăpare în mrejele sale, Adam și Eva realizează prea târziu pe cine au crezut și în ce s-au băgat. Tentația reprezentării (eleganța fudulă, modernitatea strălucitoare) o determină pe Eva să-și vândă mai întâi sufletul, apoi și restul, pentru... o pereche de pantofi roșii de lac, cu tocuri înalte. Mărul e, și el, acru, astfel încât împerecheații se apucă să se înfrupte, din toate sortimentele fructoase ale aprozarului bine aprovizionat de jos în sus. Găsit, plăcut, vândut. Cu suflet cu tot. De aici încolo, toată istoria evoluției umane poartă stigmatul pervertirii. Lucid și abil, Lucifer știe că - eliberat de sub o stăpânire oricât de nemiloasă - dar mereu "dată dracului" - omul își va căuta cu inconștientă fervoare un nou stăpân, pentru că așa "e firea lui". Din vremurile Egiptului Antic (acolo unde piramidele se adună și cresc, asemeni clepsidrelor, din țărână ca simbol al deșertăciunii), prin Grecia și Roma mai puțin antice, dorința de putere și brutalitatea câștigă întotdeauna partida cu vulnerabilitatea omului imperfect: plin de el, naiv și corupt. Nici creștinismul, în varianta lui imperial-bizantină, nu poate să (o)pună stavilă lui Belzebut, mereu câștigător, deschizând calea mincinoaselor cruciade, apoi a diabolicei Inchiziții. Revoluția franceză constituie, în viziunea lu Purcărete, un apogeu (până la acea vreme, căci nu s-a încumetat - și bine a făcut - să-l continue pe Madach și în secolul XX) al desfrâului, demagogiei și al violenței sângeroase. Ajunsă prostituată, Eva cea dintâi își va asorta pantofii roșii la moda politică a vremii; până și ciclul său menstrual, exhibat într-o deplină libertate / egalitate / fraternitate se diversifică cromatic, adăugând culorile alb și albastru, în răgetele gloatei cântătoare de Marseieză. Până și patriotismul, în formele lui exacerbate, toxice numite naționalism, tot de la Diavol decurge, căci asigură ura, dezbinarea și lupta pentru anihilarea celuilalt. În asemenea vremuri glorioase, Eva se multiplică și ea, regăsindu-se ba în persoana Celei cu coasa, ba în târfa care animă poftele stârnite, apoi tarifate. Până și iluziile socialiste concentrate în "mâncare pentru toți" eșuează tot în lăcomie și nevoia de a-i împuțina / anihila pe ceilalți flămânzi, pentru ca tu, învingătorul, să apuci o porție mai mare din ciorba lumii. Fierb oalele comun(ist)e, de duduie... doar că acolo, în zeama aburindă, tăria cea hrănitoare nu ajunge pentru toți, chiar dacă se obține din sacrificarea celor mai slabi dintre doritorii ce-și leagă speranțele burții de vasele menținute (a dracului treabă!) în clocot veșnic.
Tot tragedie este, în viziunea lui Purcărete, faptul că scăparea nu mai e posibilă nici prin părăsirea acestei lumi. Aspirația spre cer este simbolizată inteligent, sugestiv și în acord cu sensul fundamental al textului, chiar dacă vine din alte vremuri, prin viziunea cosmonautului - un Icar mai perfecționat, dar și el sortit eșecului. Căderea rămâne, însă, inevitabilă, căci și gravitația pare lucrul dracului. Duhul pământului îl trage înapoi căci, construit din țărână / materie, e sortit pieirii dacă fuge din lumea lui, cea în care spiritul este amanetat, înlănțuit, anihilat.
Mai există, în atari condiții, vreo speranță aici, jos? Poate iubirea. Dansul evocă și trimite spre o rază simbolică a Paradisului pierdut. Cel ce nu poate fi regăsit decât cu prețul morții fizice... Și așa revenim la un creștinism ideal(ist), scuturat de dogme, de prejudecăți și obiceiuri prea adânc îm-pământenite în noi, cei neștiutori, nerecunoscători, nevindecabili.
Toată această retrospectivă istorică, de la facerea lumii până Aproape de sfârșitul ei, beneficiază de o scenografie simplă până la sărăcie, dar extrem de expresivă și în perfectă rezonanță cu intențiile regizorale, trimițând cu gândul la lipsa de strălucire a teatrului medieval de stradă. Dragoș Buhagiar a îmbrăcat poporul într-un fel de halate ca niște zeghe terne, fără culoare, ceva între veștmintele purtate prin mânăstiri și lagăre, universuri concentraționare prin excelență. Scena arenă oferă actorilor focalizare maximă, albul-bej subliniind ideea de massă depersonalizată, de turmă fără veleități, doar cu instincte ce anihilează gândirea, ușor de mânat / manipulat. Față de spectacolul cu Faust de la Sibiu, ce se desfășura pe mai bine de 200 metri pătrați, Tragedia omului de la Csiky Gergely - Timișoara acoperă de zece ori mai puțin spațiu scenic. Nu l-aș caracteriza drept minimalism ci, mai curând, de asumare a unui teatru sărac, aproape de ceea ce făcea polonezul Jerzy Grotowski, cu aproape o jumătate de secol în urmă. Până la urmă mesajul pe care îl transmite Purcărete, ar putea fi "Omule, luptă și ai încredere!". Dar și ceva răbdare... și încă multe alte chestii esențiale.
[i] Cu precădere în teatrele germane și maghiare, dramaturgul este teatrologul chemat să lucreze asupra piesei literare. Cultura, seriozitatea și discernământul acestuia îl fac / obligă să păstreze o justă măsură în raportarea la textul originar, fără falsificarea sensurilor inițiale, îmbogățirea acestora rămânând la latitudinea, onestitatea și talentul regizorului. À bon entendeur, salut!