Faust - fragmente, realizat în 1992 la Piccolo Teatro di Milano, proiect conceput, regizat şi interpretat de Giorgio Strehler, expune problematica textului goethean sub forma unor interferenţe între comentariu şi joc actoricesc propriu-zis. Tehnica "citirii" pe scenă mi-a amintit de ultima creaţie a lui Vlad Mugur de pe scena Naţionalului clujean, acel memorabil Hamlet din 2001, cu actorii intrând în rolurile încredinţate în timp ce citeau de pe o foaie de hârtie replicile ca la o repetiţie cu piesa Hamlet. Ceva de genul "de-a Hamlet" sau "de-a Faust", aşa cum Gopo s-a jucat de-a povestea lui Creangă în De-aş fi Harap Alb. Această atmosferă de repetiţie o regăsim în filmul lui Marco Motta Tentaţia faustiană, oferit în a doua zi de festival online. Şi îl vedem pe Giorgio Strehler închinându-se magiei teatrului în sala experimentelor din Teatro di Milano, unde, împreună cu echipa, "se caţără (după propria-i mărturisire) pe escalada imaginară numită Himalaia literaturii universale care este Goethe". Rolurile sunt interschimbabile, Faust poate fi şi Mefisto, iar Margareta poate fi şi Faust în acest halucinant montaj conceput ca mixaj între vis coşmaresc - realitate idealizată sau vis idealizat - realitate coşmarescă. Comentariul ilustrului om de teatru avansează spre sinteze de tipul: "Diavolul a inventat teatrul pentru a-l duce pe Faust la pierzanie; diavolul este un regizor exelent; toate fiinţele umane au o latură faustiană".
Împărtăşindu-ne din divagaţiile seducătoare ale marelui regizor, dar mai ales ademeniţi de făptuirile sale scenice, printre care şi aceea de interpret al lui Faust, ne dăm seama că pentru personalităţi de o asemenea forţă nu există oprelişti în faţa dificultăţilor majore de punere în scenă a textului lui Goethe (mai ales partea a doua), operă literară destinată mai ales lecturii, tocmai din pricina acestor dificultăţi.
Trecerea de la un personaj la altul, de la Faust la Adam şi de la Mefisto la Lucifer pune în evidenţă posibilitatea extinderii metaforei centrale a multifuncţionalităţii temei faustiene, ceea ce face ca piesa lui Madách Imre (alt text pentru lectură) să treacă drept "Faust-ul maghiar", adică opera clasică reprezentativă pentru literatura maghiară. Desigur, motivul drumului iniţiatic imaginar prin mitologie şi succesive episoade din istoria umanităţii are ca model în oglindă drumul lui Dante şi Virigliu din Divina Comedie. În Faust însoţitorul viclean este Mefisto. În Tragedia omului însoţitorul lui Adam şi al Evei este Lucifer, în spectacol în tripă ipostază: trei domni cu pălărie şi chipuri histrionice, invenţie regizorală ce semnifică o trinitate pe dos. Ambele montări - Faust - fragmente şi Tragedia omului - sunt spectacole-parabole pe tema rătăcirii omului pe căile cunoaşterii şi ale dobândirii conştiinţei de sine.
În spectacolul lui Silviu Purcărete de la Teatrul Maghiar de Stat "Csiky Gergely" din Timişoara ("un laborator teatral excepţional", după Visky András) pulsaţia jocului primeşte altă ritmicitate, structurată în cea mai mare parte pe nivele diferite de tensiune scenică. Din martie până în noiembrie 2020, spectacolul lui Purcărete a îndurat pandemia, pentru a ni se revela sub forma compactă a unui poem dramatic strict construit pe direcţia raportului individ - putere. "Omul e mai puternic decât Dumnezeu" se estimează fatidic la un moment dat, urmând să fie înşirate nenorocirile aventurii sale terestre, derivate din această cutezanţă. Ceea ce analizează crud şi cinic scriitorul maghiar extrapolează vizual şi sonic regizorul, învăluind totul în mantia unui limbaj plastic puternic personalizat, marca inconfundabilă Purcărete. Ajutat de scenografia, costumele, măştile şi accesoriile imaginate de Dragoş Buhagiar, de eclerajul lui Gidó Zoltán şi coloana sonoră a lui Vasile Şirli, regizorul şi-a implementat fanteziile în solul fertil al unui discurs teatral omogen, structural simbolic şi vizionar, folosind toată trupa de actori ai Teatrului Maghiar din Timişoara, împărţită în personaje-eroi individualizaţi şi personaje-gloată vorbind şi mimând vorbirea, adesea amplificată prin rostirea replicilor la microfon pentru a spori efectul acustic în mica sală construită în gradene, unde s-a filmat spectacolul. Aceşti admirabili actori sunt: Aszalos Géza, Balázs Attila, Bandi András Zsolt, Borbély B. Emília, Csábi Anna, Csata Zsolt, Éder Enikő, Hegyi Kincső, Kiss Attila, Kocsárdi Levente, Lanstyák Ildikó, Lőrincz Rita, Lukács-György Szilárd, Magyari Etelka, Mátyás Zsolt Imre, Mihály Csongor, Molnos András Csaba, Szász Enikő, Tokai Andrea, Tóth Eszter Nikolett, Vadász Bernadett, Vass Richárd şi Tar Mónika.
Spaţiul de joc restrâns la un dreptunghi dotat cu multiple funcţionalităţi a fost conceput astfel pentru a focaliza atenţia pe actanţii scenelor derulate ca virtual vis al lui Adam, călăuzit de cei trei draci implicaţi, părtaşi la evenimentele evocate din istoria omenirii. După ispitirea lui Adam şi a Evei din rai, ei îi vor purta prin Egipt, Atena, Constantinopol, Roma, Praga, Paris, Londra, în muzeul-bucătărie din falansterul savantului cu aspect de bucătar (motiv purcăretian extins) şi în Haos pentru a se confrunta cu spiritul Pământului sau chiar într-un viitor nebulos pentru a-i salva de ticăloşiile şi tragediile pământene. Un circuit european şi mitologic aşadar prin "marile curente ideatice" văzute ca tot atâtea tragedii ale aventurii umane. Adam, Eva şi Luciferii vor interpreta şi alte diferite roluri ca şi în spectacolul lui Giorgio Strehler. În Egipt, Adam este tânărul faraon care-şi consolidează puterea pe munca robilor; la Atena este războinicul Miltiade, comandant al oştilor acuzat de trădare, Eva este nevasta lui; la Paris este Danton, iar Lucifer călău. În aceste secvenţe, poporul oprimat apare ca o gloată în genunchi, nevolnici pitici manipulaţi de conducători tiranici sau chiar isterici. Nu contează norodul nărod, ci patria şi trişata idee de libertate de care sunt animaţi. Miltiade a trădat patria, poporul îi judecă pe cei mari. Oamenii sunt arşi pe rug spre slava Domnului, plebea isterizată strigă "Moarte aristocraţilor!" şi cântă Marseilleza, luptele pentru Sfântul Mormânt au căutat să legitimeze violenţele cruciaţilor, toate crimele umanităţii sunt prezentate într-un iureş halucinant de scene macabre, aşa încât, paradoxal, la sugestia maleficului demon, "tragedia omului" poate fi considerată o sinistră comedie dominată de forţele răului universal şi poţi să râzi. Duhul pământului, invocat să accentueze tragismul destinal al omului, se înscrie în acelaşi vizionarism sumbru care are în vedere profeţia conform căreia "peste patru milenii soarele nu va mai răsări". La care se adaugă reversul pesimismului sub forma îmbărbătării finale: "Omule, luptă şi crede!" Deasupra deşertăciunilor omeneşti, în spaţiul pustiu, străin, într-un viitor incert, este ridicat însuşi Adam, în costum de cosmonaut, spre a medita asupra dispariţiei neamului pământesc. Secvenţa are forţă de persuasiune asupra întregului conglomerat de imagini derulate ca un arabesc combinatoriu de idei izvodite din conotaţiile textuale aşezate sub deviza inovatorilor "să izvodim ceva nou". Şi totuşi, un gust amar se insinuează în final: "Ce nenorocit e omul, cel născut să fie măreţ!" Spiritul vizionar al scriitorului maghiar se întâlneşte cu fabulaţia aplicată afin a lui Purcărete într-un spectacol memorabil, complex, ca toate creaţiile marelui regizor român.