În postură de scenograf, Krystian Lupa creează o încăpere claustrofobă, întunecoasă, cu pereţi murdari, scorojiţi, două geamuri mici, închise, două platforme de scânduri de dimensiuni diferite, toate slab luminate de un candelabru învechit, neînstare să risipească umbra morţii. În mijloc pare a fi un sicriu acoperit la început cu o pânză albă, ceea ce induce stranietate. Dar de sub pânza albă va ieşi la iveală Hamm, bătrânul paraplegic ţintuit într-un cărucior cu rotile, interpretat de José Luis Gómez, pentru a-şi trăi agonia în compania lui Clov, servitorul îmbrăcat anapoda, interpretat în travesti de Susi Sánchez. În acest cavou avant la lettre îşi fac apariţia treptat personajele. Ritmul spectacolului se derulează lent, sincopat, cu pauze în dialog şi mişcare. Desigur, totul pare înţepenit, deşi e doar sfârşitul unei zile ca oricare alta. Dar metafizica textului transcede planul real. Regizorul renunţă la tomberoane luxoase ca cele din spectacolul amintit al lui Tompa pentru a amprenta ideea de cavou sau morgă şi apelează la două sertare transparente, trase periodic din perete, în care zac părinţii infirmi ai lui Hamm: Negg, tatăl schilod (interpret Ramón Pons) şi Nell, mama (interpretă Lola Cordón). Impresionante sunt apariţiile acestor bătrâni emblematici în teatrul lui Samuel Beckett, expresii ale suferinţei şi derutei existenţei umane. Ele glisează tragic între incertitudine şi speranţă.
Piesa lui Beckett începe, paradoxal, cu sfârşitul. "S-a terminat" sunt primele cuvinte rostite de Clov, servitorul care vrea să-l părăsească pe Hamm, deşi acesta a fost ca un tată pentru el, i-a dat un adăpost şi un mijloc de a vieţui. Cuvintele încep să curgă în sacadată lentoare parcă pentru a umple vidul acumulat între pereţi. Din când în când se aud sunete sinistre, metalice, frisonante. Oamenii sunt pierduţi în bezna existenţială. "Văd cum îmi moare lumina" zice Cov ţintind peretele din bucătărie. Timpul e înţepenit: "Aceeaşi vreme". Bătrâna vecină Pegg "a murit de întuneric" pentru că Hamm n-a vrut să-i vândă lumânări. Exteriorul la care se face aluzie e bântuit de "o mulţime în delir", lumea întreagă e în agonie perpetuă ca în Regele moare, "tot universul pute ca un hoit". Hamm ironizează replica shakespeareană "Regatul meu pentru un gunoier". De altfel, prezenţa teatrului şi a teatralizării conjuncturale în atmosfera convorbirilor se insinuează sarcastic-dojenitor în majoritatea pieselor autorului. Regizorul apelează la sugestia din final, când interpreta lui Clov vine în cadrul uşii îmbrăcată într-o rochie de seară, pregătită să asiste la "spectacolul vieţii" oferit de orbul Hamm. Ameninţarea lui Cov cu plecarea anunţă o sustragere din acest spaţiu inert. Artificializarea vieţii e prinsă în simbolul câinelui-jucărie cu trei picioare, făcut din cârpe şi nailoane decolorate, legate cu sfoară, el însuşi amăgeală şi semn al decrepitudinii generale de care e cuprinsă lumea. O replică dură atrage atenţia asupra acestui lucru: "Trebuie să ştiţi ce a devenit pământul acum." În acest univers al căderii sunt strecurate vagi nostalgii precum cele trăite de eroina din O, ce zile frumoase! murmurate aici de Nell în evocarea "Ne-am plimbat pe lacul Como". Claustrarea e în prezentul acţiunii totală, întrucât se spune că "nu mai există natură" şi "Cum ieşi, dai de moarte."
Cuprinderea acestor reflecţii în stil "noir" dă amplitudinea necesară unui spectacol de Beckett corect asamblat pentru a legitima bizareriile personajelor şi efectele terifiante ale dialogului, susţinut de regizor la cotele cerute ale unui discurs teatral sobru, simplu, impresionant. E greu să uiţi prestaţia actoricească a lui José Luis Gómez sau Ramón Pons atât de bine identificaţi cu personajele pe care le interpretează. Ele sunt, indubitabil, alături de cele interpretate de Susi Sánchez şi Lola Cordón, exact aşa cum i-ar fi imaginat însuşi marele dramaturg irlandez.