Scrisă în perioada avangardei de Roger Vitrac, Victor, sau copiii la putere este considerată o piesă de referinţă a mişcării suprarealiste. Lumea literară şi a scenei neglijează importanţa ei până în anul 1962 - montarea excepţională a lui Jean Anouilh. Vitrac urmăreşte universul mental al unui copil teribil - Victor - cu mijloacele absurdului, propice jocului de copii. Victor priveşte ironic şi ridiculizează actele lamentabile ale unor adulţi ce aparţin unei lumi în disoluţie, ale cărei valori sunt rejectate de acesta prin gesturi manifest, de sorginte onirică (spargerea preţiosului vas de porţelan). Piesa deschide o nouă perspectivă dramatică - a teatrului absurd cu douăzeci de ani înaintea lui Eugen Ionescu. Chiar dacă unele păreri critice n-o încadrează în tiparele genului, procedeele stilistice ce ţin de limbaj şi atmosfera oniric-halucinantă trădează elemente tipic suprarealiste pe care producţia de faţă le pune, ca atare, în valoare.
Efervescenţa scenică cu fizicalitatea ei excesivă dublează mişcarea psihologică într-un complex imagistic şi ludic. Regizorul demonstrează încă o dată că magistrala artă a punerii în scenă a domniei sale constă în bună măsură în plasticitatea imaginii şi în atmosferă. Actorii excelează aureolaţi de această atmosferă realizând personaje ce transcend textul dincolo de semnificaţiile lui contextuale; pentru că atmosfera înseamnă lume, iar lumea aparţine mai cu seamă creatorului implicat vizual în reprezentare, mai mult decât unui text deschis imaginaţiei cititorului. De aceea, scenariul intonat în limba maghiară se pliază demersului cu o naturaleţe neaşteptată. Urmărim un titraj într-o limbă cunoscută, dar atenţia rămâne concentrată pe recitalul incantat în tonalităţi agresiv suitoare şi coborâtoare specifice idiomului maghiar. El se integrează muzical jocului de scenă, parcă prefigurând naşterea unui gen dramatic - opera. Conştient de această evoluţie scenică, Purcărete, cu concursul întotdeauna prodigios al lui Vasile Şirli, transfigurează textul din ultima parte a piesei în arii a căror tonalitate şi motive exprimă nuanţat starea de spirit a personajelor, în contextul confesiunii şi al elucidării traumei. Deci, iată cum personajele sublimează şi interiorizează drama, împrumutând din limbajul şarjat al genului operatic. Cele două momente semnificative ale interludiului operatic (sinuciderea lui Antoine şi agonia surprinzătoare a lui Victor după aniversarea celor nouă ani) se înscriu ca demoni ai conştiinţei celor doi interpreţi (părinţii lui Victor), în timp ce intonează în duet pornirile lor criminale.
Meritul acestei producţii, în comparaţie cu alte montări în care structura suprarealistă marchează emblematic reprezentarea (de exemplu versiunea lui Emmanuel Demarcy-Mota cu Théâtre de la Ville, 2013) este de-a strecura subtil şi gradat fantasma, insolitul, coşmarul într-un cadru de esenţă realistă. Pentru că textul aluziv şi deraiat al lui Vitrac este vocea sub-conştientului personajelor care, pentru a se face auzită şi înţeleasă, impune necesitatea unui cadru verosimil, chiar dacă el se defineşte în coordonatele visului sau ale coşmarului. În locul unui suprarealism intruziv ce ar fi putut uşor incita imaginaţia fabuloasă a regizorului, Purcărete preferă o soluţie cvasi sau subtil onirică în care o realitate schematică cu mărcile ei socio-psihologice conferă un sens determinativ dramei: o lume decadentă cu o moralitate îndoielnică îşi consumă existenţa inutilă, proiectându-şi frustrările pe nefericitele lor odrasle. La vârsta la care instinctele sexuale se conturează surd în subsidiarul conştiinţei, urmând modelele părinţilor ca un supra-eu determinant, Victor şi Esther sunt abuzaţi spiritual până la fizic (Esther) şi expuşi la relaţiile fără cenzură ale adulţilor din jurul lor. Drama urmăreşte aniversarea de nouă ani a lui Victor la care participă familia prietenă şi unchiul său - generalul. Planul real este distorsionat de deraieri onirice ce exprimă conţinutul psihologic şi traumele aferente într-o formulă freudiană, propice analizei, cu mijloace estetice specifice. Dacă Victor la nouă ani are dimensiunile unui adult, unchiul său este scurtat de la genunchi - în faţa cărora se agită o pereche de pantofi uriaşi - pe măsura ţinutei sale morale şi grobiene, pe care şi-o afirmă singur cu mândrie cazonă.
Prologul, acompaniat de o linie muzicală funestă, aduce în avanscenă un rezoner al visului - un personaj introdus de Purcărete - îndoit de spate, bătrân de când lumea - un incub, un spirit îndoliat al nopţii ce poartă trenci şi pălărie neagră, în ton cu materia fulgurantă a cortinei încă coborâtă - ce deschide visul. În faţa cortinei - la poarta subconştientului - se pregăteşte recuzita coşmarului din elemente intruzive ale realităţii în vis: vasele de mare preţ ce dau mărturie de condiţia înstărită a familiei şi paharul din cristal de Baccarat, plin cu lapte, adus de rezoner - un elixir care va cufunda eroul în somn, în somnul morţii simbolice a copilăriei. Intrusul ridică la un capăt cortina şi pătrunde în scenă sau în vis. Dintr-odată întinerit, se strecoară furtiv afară, prin uşa joasă din fundalul scenei - notăm, de dimensiuni reduse, ce fie ar vrea să sugereze condiţia sa neumană, fie dă cont de scenografia distorsionată a visului, indicativ al portiţei dintre conştient şi subconştient. Spunem rezoner, pentru că îl regăsim ulterior, reapărând în momentele semnificative ale expunerii. Când cei doi copii, jucându-se de-a mama şi de-a tata în faţa invitaţilor, reproduc vocal, într-un recital obscen, un orgasm, intră într-o stare de excitaţie necontrolată. Recitalul reproduce replicile lui Charles (tatăl lui Victor) şi ale Thérèsei (mama Estherei), surprinşi în flagrant. Paharul benefic cu lapte adus de rezoner transportă magic demersul pe un alt nivel al conştiinţei. În final, îl recunoaştem în doctorul adus în scenă de patul cu rotile, cu cap de cal. Intrusul este, prin urmare, Moartea, pentru că moartea este boala de care suferă micuţul Victor, ca ultim resort al singurătăţii. Existenţa sau copilăria se închide ciclic exact la ora la care Victor s-a născut, Emilie (mama) o confirmă, uitându-se la ceas. Moartea survine în absenţa iubirii (ne spune Thomas Mann), iar absenţa iubirii instalează singurătatea. Omul este singur în lume atunci când se simte abandonat de părinţi.
Arhitectura scenică (Dragoş Buhagiar) este geometrică. Un salon uriaş cu uşi aşezate simetric deschide o dublă perspectivă a primului tablou. O dimensiune sumbră este reliefată atunci când scena este cufundată în clar-obscur; măsuţa cu tortul aniversar pentru Victor arată ca un stativ cu lumânări într-o criptă, în care copilul stă întins pe catafalc cu mâinile împreunate pe piept (un pat pe rotile de transportat bolnavii sau morţii, ce are la un capăt un cap de cal de lemn, sugerând în acelaşi timp un căluţ de jucărie). Aceeaşi imagine e reluată în finalul spectacolului când Victor, pradă unei crize inexplicabile de burtă, moare. Din pereţii laterali se reliefează două alcovuri de lumină în care stau două statui înfăşurate ca nişte mumii într-un giulgiu alb legat cu sfoară; statuile ţin câte un sfeşnic în mână, configurând o lumină cristică, în triunghi cu masa pe care stă tortul. Deodată, scena este scăldată în lumina ce surprinde un lasciv periplu erotic între domnul Paumelle - tatăl lui Victor - şi guvernanta Lili. Copilul Victor, parcă trezit din visul său coşmaresc, este pregătit de guvernantă pentru aniversare - în costumul elaborat, cu eşarfă roşie, sacou şi spielhosen. Noua perspectivă introduce plastic o dimensiune abstractizantă: podeaua în careuri albe vine în contrapunct cu pereţii în dungi - sugerând ideea de lume-temniţă pe care copilul constrâns în libertatea lui, o refuză. În ultima secţiune, noaptea ce urmează aniversării alunecă într-o perspectivă expresionistă. Peretele liniat din fundalul scenei e înlocuit cu o spirală luminoasă galactică ce se roteşte pe un zid întunecat - sugerând adâncirea pe nivele mai profunde în cerul negru al coşmarului.
În primul tablou, consumarea elixirului lăptos pregătit de incub în paharul de Baccarat cufundă eroul în periplul său oniric. Victor o pedepseşte pe Lili, pentru că îi refuză efuziunile erotice şi sparge în faţa ei vasul scump de porţelan. Seducţia urmăreşte îndeaproape limbajul şi gesturile tatălui. Spargerea obiectului manifest fabricat de ţesătura visului va fi pusă pe seama guvernantei, pentru ca actul să fie credibil. Logica copilului - matur prin gândire şi înfăţişare - se impune ca un mecanism general uman. Guvernanta care are numeroase precedente de spargere din neatenţie a obiectelor de valoare nu va fi crezută în faţa copilului teribil de inteligent care n-a spart niciodată nimic. Reabilitarea guvernantei, căruia eroul nu-i poartă pică, nefiind vina ei că este "prima" victimă a impulsurilor erotismului său puber, se realizează cu instrumentele absurdului. Esther - victima permanentă a mamei ei (surprinsă de aceasta cu Charles, tatăl lui Victor) ce o trosneşte cu furie şi fără noimă - primeşte nişte perechi de palme adiţionale pentru că, la sugestia lui Victor, a confundat vasul cu un ou de cal pe care l-a spart ca să vadă cum se naşte mânzul.
Mixajul celor două familii ( Paumelle şi Magneau) prin promiscuitatea care-i leagă - Esther este produsul relaţiei amoroase dintre Charles şi Thérèse - se realizează scenic prin pătrunderea inoportună a personajelor în salonul familiei Paumelle. În al doilea tablou, premergător aniversării, Esther, ascunsă într-un giulgiu înainte de sosirea oaspeţilor, îl spionează pe micuţul Victor. În ultima scenă, o regăsim în dormitorul familiei Paumelle când cei doi soţi au o dispută în care se mărturisesc înşelăciunile şi dramele familiei. Prezenţa ei aici induce intrarea lui Thérèse, ce întregeşte psihologic triunghiul erotic. Într-un delir coşmaresc, desfăşurat în clar-obscurul lumânărilor, personajele năvălesc sălbatic prin uşile joase - portiţe ale subconştientului - anunţate de Victor pe numele lor subversiv şi traumatic: " tatăl cel nedemn"(Charles), "mama cea bună" (Emilie), "femeia adulteră" (Therese), "încornoratul" (Antoine, soţul Thérèsei). Ȋn fapt, salonul se defineşte ca un fel de groapă a subconştientului, în care se adună reveriile şi frustrările erotice ale personajelor. Doamna Ida Mortemart, ce eliberează în condiţii emotive pârţuri nociv mirositoare, eşuează aici, abuziv printr-o spărtură în zid (deci ignorând portiţele subconştientului). O recunoaşte surprinzător pe Emilie, ca veche prietenă din copilărie, ea căutând, în fapt, o cu totul altă doamnă Paumelle ce locuieşte la o adresă similară (structură ce prefigurează tipic absurdul circumstanţial al lui Eugen Ionescu). Ida, o prezenţă dezagreabilă, în ciuda ambalajului fascinant şi cochet, trezeşte în Victor acea latură perversă a sexualităţii primare. Aceeaşi Ida provoacă gelozia Estherei ce se aruncă în groapa piscinei (în montarea lui Demarcy-Mota , piscina este un element central, pregnant, servind ca portal către sub-conştientul oniric unde plonjează toate personajele de-a lungul piesei). Esther, înşelată în iubire, anticipează gestul prezumtivului tată-nebun, Antoine, care în final se spânzură, lăsând o scrisoare în care revelă motivele închipuitei lui nebunii.
Interesant este construită scena premergătoare aniversării în care Victor îi povesteşte Estherei experienţa de la cabaret cu prietenul lui Pierre, într-un delir verbal ce aduce cu tehnica suprarealistă a dicteului automat: un bărbat cu faţa acoperită de pene cere femeii călare pe o capră cu o cruce în mână, să mănânce muştele din spatele caprei. Delirul invită la o psihoanaliză a subiectului ce invocă ca pe un laitmotiv cântecul bărbatului: "Mă iubeşti sau nu mă iubeşti, pentru mine e totuna". Femeia cu pene este mama frigidă, în timp ce capra pe care cei doi o urmăresc în spatele barăcii, după spectacol, este guvernanta Lili, bărbatul-tată fiind surprins sugând la ţâţa caprei. Esther aplaudă noua tehnică narativă ca fiind "divină" - devenind un spectator ce ia distanţă de interpretul ce oficiază în fundalul salonului cu umbra proiectată pe perete ca pe un ecran virtual - scenă artă poetică. Ludicul, firesc ancorat în realitatea dramatică, dă cont de deriziunea sau inconsistenţa sentimentului iubirii cu care copiii sunt confruntaţi. Esther îşi spune la rându-i povestea ce explică zgârieturile de pe faţă produse de diamantele mamei surprinse pe întuneric cu tatăl lui Victor. Povestirile copiilor se constituie ca premise psihologice ale dramei în desfăşurare.
Sosirea târzie a lui Antoine la aniversare este provocată de un vânt izgonitor - ca un poltergeist - ce arestează toate personajele în fundalul scenei. Doar Esther, fiica de împrumut - într-un complex oedipian cu tatăl ei de suflet - i se alătură afectuos. Discursul delirant al lui Antoine (declarat nebun de soţie) enunţă aluziv dramele familiale, urmate de crize anamnetice declanşate de cuvântul magic "Bazaine", rostit provocator de Victor în câteva rânduri. Antoine se crede mareşalul Bazaine, recitându-i biografia ce-i stă în fapt înscrisă pe piept ca un tatuaj. În viziunea lui Purcărete, nebunia lui Antoine face din personaj un partizan "al puterii", el se alătură copiilor, în demersul lor de-a condamna actele reprobabile ale adulţilor. Victor, înarmat simbolic cu o lupă, examinează îndeaproape personajele: rănile de diamant de pe figura Estherei şi inscripţiile de pe pieptul lui Antoine. Copii se produc, intonează poezii în acelaşi registru absurd, cu elemente aluzive la comportamentul adulţilor. La insistenţele lui Antoine, Esther recită printre lacrimi un poem folcloric ("iu, iu, iu") ce lamentează în versuri obscen-erotice aventura vecinului cu nevasta lăptarului.
Visul lui Victor se derulează firesc - ca la Buñuel - cu prerogativele realităţii. Suprarealul ce întrupează trauma se strecoară insidios cu elemente ce vin cu propria lor simbolistică: paharul din cristal de Baccarat - cu care mama (Emilie) se laudă la recepţii - , vasul preţios de porţelan, revolverul, catafalcul de jucărie cu cap de cal, drujba şi toporul ce doboară un picior al patului conjugal, stricându-i echilibrul.
Scena finală aduce Moartea în triumful ei absolut. Tatăl Estherei se sinucide, doctorul-rezoner califică ludic moartea lui Victor - că "aşa mor copiii încăpăţânaţi". Lumina se stinge, întuneric absolut, se aud două împuşcături. Se deschide o uşă - portiţa visului - pe care pătrunde Lili, într-un con de lumină, şi descoperă cele trei cadavre. Lili anunţă solemn şi muzical tragedia în acorduri operatice însoţite de un râs sarcastic.
Copiii teribili ai lui Roger Vitrac se află "au pauvoir" pentru că încearcă să răstoarne şi să reinstaleze ordinea corectă a valorilor în lume: iubirea, morala familiei, respectabilitatea. Ludicul, absurdul, oniricul şi dicteul automat sunt instrumente naturale la îndemâna lor şi a dramaturgului ce debutează cu un nou tip de teatru. Silviu Purcărete desăvârşeşte scenic această creaţie în toate resorturile singularităţii ei.