Drama este polarizată de patru personaje: Adam, Lucifer, Dumnezeu şi Eva - cea din urmă având mai mult o apariţie simbolică, ca extensie a lui Adam - aşa cum biblic s-a desprins din coasta lui - reprezentând acea latură psihologică a lui ce aduce iubirea, speranţa într-o perspectivă antitetică (de Yin şi Yang) şi, în esenţă, continuitatea, viaţa, motorul sau pretextul existenţial.
Disertaţia asupra condiţiei umane susţinută de Adam şi Lucifer se desfăşoară pe marginea unui periplu oniric prin care Lucifer îl poartă pe Adam prin momentele esenţiale ale istoriei omenirii. Purcărete construieşte o serie de tablouri ce alunecă unul din altul cu fluiditatea visului. Adam se visează faraon al Egiptului antic, erou grec civilizator (Miltiades), cavaler cruciat intrând în Constantinopol (Tancred), Danton în timpul Revoluţiei Franceze, dezamăgit de istorie încearcă şi cosmosul din postura de cosmonaut şi, în final, supravieţuitor al unei ere glaciale.
Purcărete introduce un personaj colectiv: lumea, cu conotaţia vulgului, a mulţimii dezlănţuite, umilite sau pervertite. Dacă personajele istorice - monade, ipostaziate de Adam şi Eva, poartă măşti albe ca în tragedia greacă, vulgul este depersonalizat printr-o vestimentaţie uniformă, prin căciuli informe, pe-o ureche - semn al prostimii - şi trenciuri ponosite. Prin contrast, absenţa măştii, deci în fapt, prin individualizarea personajelor de mulţime - fiecare cu expresia lui amestecată, ba ironică şi batjocoritoare, ba tâmpă şi umilă - compune un peisaj cvasi-realist ce conferă reprezentării o dimensiune narativ-istorică, ca fundal al dialogului filozofic între Adam şi Lucifer. Ȋn visele de mărire ale lui Adam, măştile sunt mute, pentru că visul este în principiu imagine, foarte rar ni se adresează auditiv. O voce exterioară dublează gestul scenic ce se desfăşoară cu coregrafia unui mim sau a unei marionete. Uniformizarea mulţimii în toate vârstele omenirii demonstrează că lumea nu s-a schimbat; masca mulţimii este ipocrizia şi destabilizarea. Lumii îi este proprie condiţia de sclav - mulţimea e condusă şi supusă. Ȋn posesia libertăţii, norodul nu ştie ce să facă cu ea, aceasta devine forţă auto-destructivă. Ideea e speculată de Purcărete în primele tablouri. Faraonul îi eliberează pe sclavi pentru că iubeşte cu ardoare o sclavă. Gestul iubirii îl înalţă şi îl pierde, păcatul originar se reiterează. Ȋşi va pierde puterea, dar nu şi nemurirea cu care faraonii sunt investiţi apriori. Eva însăşi îl înfăşoară în roba de mumie, redându-l eternităţii. Ȋn al doilea tablou al Atenei antice, mulţimea se gudură şi salută cu plecăciune copilul nou născut al lui Miltiades. Un instigator, Crispos (eliberat de Miltiades din sclavie) îl trădează pe acesta - ca Iuda, pentru bani. Mulţimea se răzvrăteşte, îl condamnă pe Miltiades la moarte la întoarcerea acestuia dintr-un război cu perşii, şi-şi dispută noul conducător. Ovaţiile şi orientarea haotică a mulţimii se schimbă de câteva ori.
Lucifer este jucat de trei actori în acelaşi timp. Forţa răului este augmentată, discursul mefistofelic devine dialog, dezvăluind diverse voci - care se completează - şi aspecte ale răului. Îmbrăcaţi în costume oficioase, negre cu cravată şi pălărie de detectiv, Lucifer-ii se arată ca slujitori ai dumnezeirii, al căror rol este să se joace cu conştiinţa primului şi ultimului om - Adam. Tehnica multiplicării pentru potenţarea efectului magic sau comic este un procedeu estetic adesea folosit de Purcărete. O regăsim în Furtuna cu armata de Ariel-i ce execută ordinele unui Prospero a cărui magie se desfăşoară oniric, sau în D'ale carnavalului unde Miţa Baston se ceartă coregrafic şi convingător cu trei Didine, în Faust, unde eroul urmăreşte pervers mulţimea de Margarete nubile.
Vârstele omenirii se deplasează în acord cu vârsta şi înţelepciunea unui Adam - îmbătrânit de acest meta-timp oniric - ce devine tot mai sceptic şi mai puţin entuziast. Peisajul uman coboară şi el de la măreţia faraonică către condiţia primitivă a unei noi ere glaciale. Omul decăzut - un fel de Caliban în blană de oaie polară - i se închină lui Adam ca unui zeu. Ȋn timp ce devorează o focă, îi cere să facă să fie mai multe foci prin preajmă decât oameni. Precum în toate "visele" precedente, Eva i se arată lui Adam în ipostaza ei de muză a iubirii - singurul sentiment ce dă un sens condiţiei umane. Grotescul îşi atinge limitele, iubirea se instituie ca gest formal, cu semnificaţia lui derizorie. Pentru a nu-l jigni pe cel care, într-un gest de preţuire, îşi încredinţează femeia oaspetelui, Adam, îngreţoşat şi mai apoi înduioşat de cumplita apariţie - ce plânge în genunchi ca o fiară rănită - cedează la insistenţele multi-luciferiene şi acceptă ofranda. Ucigă-l toaca, o matahală cu un cap mai înaltă ca soţul şi Adam însuşi, după ce-şi ridică în cap poalele îmblănite, îşi ia victima în braţe şi o conduce în vizuina conjugală. Printr-un efort de anamneză, Adam recunoaşte chipul familiar al Evei în trăsăturile măştii cu botul mânjit cu sângele focii - sugerată de o pungă neagră şi umflată - capturată de soţul ei. Purcărete subliniază triumful iubirii ce domină condiţia umana în cele mai joase manifestări ale ei: cei doi supravieţuitori ai erei glaciale se iubesc, se strâng în braţe şi împart cu dragoste foca ce se dovedeşte mai gustoasă decât alte făpturi umane ce mai bântuie prin împrejurimi.
Textul poetic, vine cu o anume prozodie autentică în limba maghiară şi graţios reflectată în subtitrajul în limba română. O lirică zveltă de mare deschidere, încărcată cu elemente filozofice desprinse din textul lui Madách aşază dialogul Adam - Lucifer într-o dialectică hegeliană. Un Adam tezist cade de fiecare dată în plasa propriei deziluzii în raport cu tragedia umană receptată într-o perspectivă existenţialistă.
Ȋn prim plan - o masă lungă, proletară, ocupă centrul scenei circulare înconjurată de un amfiteatru rectangular, cu bănci de lemn ocupate din trei în trei de o mână de spectatori. Sala are aspectul unei clase de chiulăi ce ocupă mai ales rândurile din spate de teamă să nu fie scoşi la tablă. Toţi elevii poartă mască. Spectacolul este jucat la teatrul din Timişoara în condiţiile precare ale perioadei COVID-ului. Intră toţi actorii şi se aşază la masă. Arată ca nişte prizonieri care intonează cântece preamărind creaţia divină. Îndeplinind funcţia de cor antic, ei deplâng soarta omenirii, dar, în acelaşi timp, vestimentaţia lor sugerează condiţia de sclavi, de supuşi ai dumnezeirii, conduşi de la spate ca oile. Instigarea la cunoaştere şi depăşire a condiţiei umane exercitată de Lucifer nu pare să contrazică rezoluţia finală în care Dumnezeu îl îndeamnă pe Adam să continue lupta chiar dacă nu există speranţă.
Ȋn expoziţiune, creaţia se dovedeşte a fi deopotrivă opera lui Dumnezeu şi a lui Lucifer (nemultiplicat încă!) care îşi cere drepturile de participare. I se oferă cei doi pomi din centrul Edenului. Creaţia se desfăşoară în viziunea lui Purcărete ca o sesiune de energizare. Cei doi protagonişti stau întinşi pe masă cap-pajură - ca un zigot - mâinile sunt primele care se ridică şi înalţă către cer şi apoi se unesc, timp în care suflarea divină le urează "Să trăieşti". Edenul este o masă (deci la oarece altitudine de contingent) pe care Adam şi Eva aleargă fericiţi într-o sinestezie auditivă de păsărele şi clipocit de izvoare. Un urlet sinistru de lup întrerupe pentru câteva momente euforia. El va apare recursiv de-a lungul fiecărui tablou, indicând prezenţa răului, a discordiei provocate de vanitate şi orgoliu, de setea de putere. Lupul care urlă singur în pustie este o expresie a singurătăţii omului în lume. Damnat, adică părăsit de Dumnezeu, omul nu-şi mai găseşte rostul şi liniştea. Fructele abundă pe suprafaţa mesei, dar niciuna nu aduce cunoaşterea şi tinereţea veşnică de care le vorbeşte Şarpele-Lucifer. Ele se adună (imperceptibil) strecurate de mâinile celor de dedesubt (de sub cerul Edenului). Vin din contingent, deci substanţa lor e de extracţie inferioară. Edenul lui Purcărete capătă o conotaţie mixtă, semi-divină.
Purcărete insistă pe dimensiunea faustică a textului, perspectiva miltoniană a Paradisului pierdut atribuită acestui spectacol rămâne în subsidiar ca o premisă scenografică. Eva aspiră faustic la mărul cunoaşterii, dar mărul bate prea sus pentru ea. Mefisto îi aduce în ajutor doi conduri cu tocuri cui, foarte înalte, în culoarea de roşu aprins a mărului. Eva îi potriveşte perfect ca o Cenuşăreasă şi înţelege că ea este cea aleasă - ea va fi regina păcatului în lume. Visele lui Adam, în care acesta personifică diverse ipostaze istorice, îmbracă un final coşmaresc. Gloria, toate realizările umane sunt evanescente, totuşi speranţa nu dispare niciodată pentru că e susţinută de iubire. Condurii cei roşii devin emblematici, ei sosesc în scenă ca o probă de recunoaştere a mitului originar. Eroul o recunoaşte pe Eva în deghizările ei istorice, îndată ce magicii pantofi sunt teleghidaţi în scenă. Mitul Cenuşăresei devine mitul recunoaşterii primei iubiri. Pantofii roşii străbat toată montarea de la un cap la altul.
Finalul se detaşează şi de Goethe şi de Milton, paradisul nu e complet pierdut, condiţia esenţială a omului şi sensul lui existenţial este creaţia. Rămas singur în lume, trezit din ultimul vis în care civilizaţia umană pierise, Adam îl înfruntă pe Dumnezeu însuşi şi se pregăteşte să sară în abis. Ȋşi va decide singur soarta. Rezoluţia spectacolului aduce o perspectivă Kierkegaard-iană; oricât de evanescentă şi de tragică viaţa, omul răzbeşte pentru a duce mai departe creaţia divină. Eva readuce speranţa arătându-i lui Adam că este însărcinată. În mână poartă o floare albă, o narcisă - simbolul iubirii ascunse şi pasionale, al vieţii şi al renaşterii. Ȋn picioare - condurii roşii.
Purcărete propune demersului o viziune feministă. Vocea lui Dumnezeu care dialoghează cu Mefisto, cu Adam şi cu corul antic este a unei femei. Eva este cea care tentează cunoaşterea ridicându-se faustic pe condurii aduşi de Lucifer. Ea este simbolul vieţii, salvându-l pe Adam de fiecare dată din încercările lui eşuate în lupta cu soarta şi divinitatea. În faţa miracolului creaţiei, Adam se recunoaşte înfrânt în faţa lui Dumnezeu, visele lui de mărire devin "groaznice vedenii". Lumea este un văl al Mayei ce ascunde vanităţi şi temptaţiuni. Adam este atacat de cei trei Lucifer-i care-l consideră supusul lor printr-un nerostit pact faustic. Răsturnaţi miraculos de o forţă nevăzută, Lucifer-ii se hotărăsc să plece, plictisiţi de spectacolul melodramatic al momentului, dar sunt interceptaţi de Dumnezeu ce le porunceşte să rămână pentru o ultimă lecţie moralizatoare.
Corul antic intră în scenă cu căciuliţele pe cap , intonând din nou osanale Domnului, femeile sunt toate însărcinate. Vor dansa cu bărbaţii lor, iar Lucifer-ii li se vor alătura şi ei, dansând cu femeile neînsoţite. Dumnezeul-femeie i se adresează lui Lucifer ca verigă necesară în procesul creaţiei cu îndemnul "să lucreze mai departe".
Şi dacă avem trei Lucifer-i cărora Dumnezeirea li se adresează la singular, ultimul tablou aduce două Eve însărcinate sau mai exact două perechi de pantofi roşii ce baletează în tangoul final, ritmat de rechizitoriul divin. Ele semnalează prezenţa mai multor creatori - unul dintre ei coborând la rampă "tragedia omului" devenită "comedie", aşa cum o numeşte, în final, însuşi eroul piesei - un Adam căzut şi înălţat prin graţia divină - atunci când "rămas singur" (adică fără Dumnezeu) se hotărăşte să-şi depăşească condiţia prin moarte.