De la nevoia unei comunităţi de a fi într-o continuă mişcare pentru a-şi găsi locul, la inegalităţile culturale care există într-o colectivitate care se consideră multiculturală, dar care promovează şi impune o direcţie culturală unilaterală, şi ajungând la poluarea care dospeşte într-un oraş care refuză să şi-o asume şi alege în schimb să-şi ascundă mizeria sub preş, Leta Popescu vine înaintea spectatorilor cu o puternică discursivitate scenică. Din aceasta nu lipseşte identificarea şi evidenţierea fricii, îndrăznelii, ori chiar frustrării pe care situaţiile de mai sus le emană şi pe care le redă într-o manieră prin care nu încearcă să estetizeze vreun aspect vital, dar în acelaşi timp să rămână într-o zonă echilibrată, fără a deveni vulgară sau dezagreabilă.
Universul imaginativ pe care Leta Popescu îl alege este unul care, exact ca întregul ei spectacol, are o componentă de dedublare şi de multiplicare, astfel încât ajunge să fie compus din mai multe elemente constituente care, puse cap la cap, formează iluzia unui tot integrant, dar care, în fapt, se sfărâmă sub propriile slăbiciuni şi scot la iveală carenţele naturii umane. Vocea regizoarei este suplinită de o voce comună a distribuţiei prin care îşi atribuie necesitatea unei deconstrucţii obiective asupra unor fenomene a căror optică se alterează progresiv şi substanţial odată ce sunt cercetate îndeaproape şi cu obstinaţie.
La construcţia acestei lumi multidimensionale contribuie Mihai Păcurar cu a sa construcţie scenografică, conturând proporţii fantasmagorice sau oferind aspecte supradimensionate tocmai pentru a spori şi a accentua absurdităţi care aşteaptă să fie lămurite în fiecare dintre episoadele descrescătoare din perspectiva focusului. Un alt aspect important al spectacolului este şi mişcarea scenică pe care o semnează Ferenc Sinkó şi care plasează totul într-o lume a oniricului care poate fi interpretată într-o cheie a fantasticului. Remarcabil este că există o mare naturaleţe în mecanizarea pe care acesta o propune în modul de-a acţiona şi de-a performa a actorilor. Întocmai unui vis în care legile realităţile pot fi transgresate, traiectoria scenică are în multe momente schimbări ale ponderabilităţii în ceea ce priveşte tematicile pe care le abordează. Nu în ultimul rând, trebuie amintită şi muzica lui Magor Bocsárdi, care dă întregului spectacol un ritm prin care acesta să se poată manifesta într-un mod cât mai coerent.
In(vizibil) este un experiment îndrăzneţ din partea Letei Popescu, care îşi asumă o abordare simbolică în detrimentul uneia descriptive, astfel încât preschimbă scena într-o colecţie de momente pe care le pune laolaltă cu multă subtilitate. Mai apoi, îşi metamorfozează producţia în procesul prin care acest melanj poetico-dramatic este adus la viaţă şi este ilustrat publicului printr-o serie de poeme vizuale. Spectacolul ei beneficiază de o doză semnificativă de expresivitate atât prin intermediul textelor pe care le colează, dar şi prin imaginile pe care le creionează cu subtilitate şi pe care mai apoi le păstrează într-o zonă a instabilităţii senzoriale, astfel încât cel care priveşte să fie nevoit să facă un pas în plus pentru a recepta cele petrecute pe scenă, pentru ca mai apoi să urmeze calea aşternută de regizoare, iar astfel să se recunoască pe sine şi propriile fragilităţi.
Cu: András Buzási, Áron Dimény, Loránd Farkas, Tímea Jerovszky, Emőke Kató, Csilla Varga, Gábor Viola / Voce: Tekla Tordai
Regie: Leta Popescu
Decor, instalaţii video, animaţii: Mihai Păcurar / Mişcare scenică: Ferenc Sinkó / Muzică: Magor Bocsárdi.