3 părinți (spre 50-55 de ani), 3 copii (spre 25-30 de ani), o prietenă a copiilor, o gazdă. Un tată (Doru Taloș), o fiică & fiu (Alina Mișoc, Lucian Teodor Rus), o mamă plecată la muncă în Italia. O mamă (Oana Mardare), un tată (Cătălin Filip), un fiu (Paul Sebastian Popa). Primul tată e fratele celei de-a doua mame. Prietena fiicei (Emőke Pál) și gazda din Sulina a celor de mai sus (Alexandra Caras), sosiți în vacanță în Deltă în septembrie. Uneori, al doilea tată se transformă în cățel, după fiica devine broască (după cum se vede și în afiș).
8 adulți din 2 generații preț de o zi, o noapte și o dimineață, undeva aproape de vărsarea Dunării în Marea Neagră prin canalul Sulina. Secretele tinerilor (cele privind preferințele sexuale fiind, pesemne, cele mai bine păstrate). Secretele părinților (cele privind preferințele sexuale fiind, pesemne, cele mai bine păstrate). Homosexualitate, ménage à trois, stereotipuri pe bază de unguroaice, adulter. Cu toții ne ascundem, nimeni nu ezită să arate cu degetul când ascunzișul celuilalt e dezvăluit.
Cei 8 actori mișcă elementele de scenografie (gândite de Lucia Mărneanu, alături de care Leta Popescu primea, în 2014, premiul UNITER pentru debut pentru spectacolul Parallel, montat la celălalt spațiu independent major al Clujului, Fabrica de Pensule, între timp dispărut), manevrează reflectoarele, dau play și stop muzichiei (atmosferă sonoră: Oana Hodade). Dinamica lor (mișcare scenică: Farid Fairuz) se împletește cu cea a imaginilor proiectate (colaj video: Doru Vatavului) pe fundalul ce va fi demontat la final.
Unele dintre excelent-interpretatele lor monoloage sunt adresate direct publicului, martor-confesor al întâmplărilor de vilegiatură. Dialogurile sunt, cel mai adesea, contondente. Nu doar secretele bine ascunse pomenite mai sus sapă șanțuri între fiecare din membrii grupului. Reproșurile pentru cele întâmplate ori neîntâmplate în trecut, pentru lipsa de recunoștință, pentru lipsa de interes (manifestat față de unii) și prea marele interes (manifestat față de alții) contribuie la arhitectura sentimentală a reuniunii de familie. Bericica, grătărelul, Dunărea, amintirile roz îndulcesc prea puțin gustul prea amar.
Privit din exterior, grupul de rude și prieteni pare angajat într-un război civil fără speranță de armistițiu. Deși îi recunoști anumite cauze punctuale, îți cam scapă, totuși, marele motiv. Sau, mai corect spus, îți cam scapă absența marelui motiv de semn contrar: "Totuși, pe oamenii ăștia nu-i leagă și chestii mișto, trainice, mai importante, per total, decât problemele reale de le vedem acum pe scenă?". Nasol nu e doar că pare că răspunsul e negativ, nasol e și că răspunsul e negativ și în ce privește cea mai mare parte a familiilor celor care privesc spectacolul (din sală, de pe vimeo, etc.).
Melancolia față de un timp trecut, idilic mai ales când e accesat din arhiva memoriei, și evadarea în oniric (mai un Al Bano, mai un hip-hop, mai o Romina, mai un cățel cu trăsături de tată, mai o broască cu trăsături de fetiță) funcționează oarecum. Leta Popescu asigură un balans tare deștept atât între real și refugiu, cât și între generații. Pe rând, sunt de aplaudat și de huiduit și copiii, și părinții, și cei despre care ne-am obișnuit să spunem ca au călcat greșit și cei care îi arată cu degetul.
În ciuda tonusului formidabil al actorilor (pe rând și împreună, o revelație și o bucurie, chapeau!), în ciuda tonului cald al textului și ludicului regiei, angoasă pândește și plutește. Monstrul e acolo, cu ei, e aici, cu noi. Ceva fundamental nu merge în ceea ce atâtea generații au numit, de-a lungul atâtor secole, familie.