Textul scris și regizat de Leta Popescu abordează fireștile tensiuni transgeneraționale. Până aici, mai nimic neobișnuit. Dar o face într-o manieră deosebit de dinamică, adesea non-conformistă. Logica aristoteliană rămâne undeva, în dulapul cu haine vechi. Acum, conflictul dintre membrii unei familii zdravăn dezbinate - reunită, pentru scurt timp, în spațiul pașnic, idilic și generic al unei vacanțe reconciliatorii - explodează la cele mai înalte cote emoționale. Pulsațiile devin clocote, frământările - explozii. Trecutul, cu ale sale mici sau mai mari păcate, se înstăpânește peste sufletele bolnave, dar încă aflate, în căutarea alinării... a regăsirilor și înțelegerii... poate iluzorii, dar totuși, de încercat, măcar. Dintre amintiri (fatalmente imprecise, viciate sau vicioase, nestatornice, tulburi ori de-a dreptul vitriolante), din noianul de reproșuri... unde și cum să găsești un adevăr - fie el și parțial corect? Toată vânzoleala pulsatorie, amestecând planurile și responsabilitățile, este aruncată de-a valma pe scenă, așa cum se face acolo, în pustietatea Deltei, ciorba de pește. Ce mai tărăboi între neamuri! Prin comparație, Sieranevada lui Puiu era doar un pașnic salon de psiho-terapie.
În textul Letei Popescu, nu vom găsi premise, preliminarii, tatonări sau dubii. Zdrăngăne ferestrele de atâtea certitudini pe cap de personaj vorbitor sau lătrător. Fracturile comunicaționale fac zob punțile de înțelegere. Argumentele se transformă în acuzații, dubiile - în interogatorii. Discontinuitatea discursului scenic este căutată - fiecare cu adevărurile, dacă nu chiar cu certitudinile lui. Trecutul și păcatele sale se revarsă din toate părțile în spațiul (dorit, dar ratat) al reconcilierii. Fiecare cu obsesiile, cu certitudinile sale veninoase, revanșarde.
În spațiul unei scene cu repere scenografice minimale, aparițiile și imprecațiile, văicărelile și dușmăniile se succed bezmetic, în ritmul celor mai dinamice jocuri de perspicacitate / îndemânare de pe calculator. Greu de urmărit; senzația de năuceală relațională bântuie spectatorul obișnuit cu construcțiile dramaturgice pre-post-moderne. În calitate de regizor, doamna Leta Popescu își călărește și bumbăcește personajele și replicile lor. Le aduce inclusiv într-o inedită ipostază patrupedă. Astfel că, în vacarmul general, onomatopeele omului devenit câine ajung să fie - până la urmă - singurele mai ușor de priceput și de luat în seamă de către rudele bipede. Trimiterea la ipostaza prietenului credincios este, dacă nu cam groasă, sigur didacticistă. Dar ipostaza de lătrător conferă personajului (altfel, cel mai blând, adică cel mai slab) "avantajul" de a se pronunța doar prin da sau nu; o lătrătură - două lătrături. Da, limbajul involuează, se dezarticulează și se golește de sens. Aceasta este ținta, sau eroarea?
Corect sau incorect se amestecă precum albul cu negrul. Jos maniheismul, totul este relativ, nu? Relativitatea se vede, adesea, înlocuită cu relativismul moral. Și totuși... rămâne, pe undeva, la linia aceea incertă care separă Dunărea de Mare, o undă de binefăcătoare oboseală... Apoi de înțelegere, fie ea și una resemnată, bazată pe inevitabilele compromisuri. Memoria se cere ostoită, cumva. Revendicările și revanșismul doar macină, fără a putea da trecutul înapoi, ci împotmolind prezentul într-un mâl fără mal... fără liman.
Pentru interpreții Sânziana Tarța, Cătălin Filip, Oana Mardare, Alina Mișoc, Emőke Pál, Paul Sebastian Popa, Lucian Teodor Rus și Doru Taloș, montarea este o probă zdravănă de anduranță. Îi fac față cu brio și - fiecare în parte - cu autenticitate și farmec. Într-un ritm dezlănțuit, tensiunea se menține la cote incandescente, de la prima până la ultima replică.
Deși te cam doare capul, tu, spectator, ieși, la sfârșitul reprezentației, cât de cât limpezit. Nu că "oameni suntem" ci că "suntem și rămânem oameni"... cu bune și cu rele, cu unele păcate și câteva merite... cu lașități, cu sincerități, cu furii care trec și cu speranțe care rămân. Dedicat cu precădere unui public tânăr, aflat în curs de maturizare, (In)corect-ul Reactorului poate fi o mostră din realitate. Depinde ("devine după facultăți" - vorba unui personaj al lui Marin Preda) ce și cât pricepe acesta din vârtejul stârnit acolo, pe scenă. Căci, dincolo de petele de culoare, de anumite excrescențe stilistice, pe care obișnuim să le numim "pitorești", rămâne o lume: contorsionată, adesea confuză, în căutarea unor repere de stabilitate măcar emoțională.