Ceea ce pot spune din capul locului este faptul că am fost frapată de maturitatea textului, Leta Popescu fiind o tânără, născută în anul revoluției, așadar o persoană care nu a apucat să trăiască în perioada comunistă, dar care, cu siguranță, s-a confruntat cu mentalitățile acelor timpuri.
Acest spectacol invocă și invită la amintire, apelând la o memorie colectivă a generațiilor care știu cum se trăia în comunism, unde se trăia (mulți continuă să trăiască în același loc, în aceleași condiții), care era atmosfera generală: imagini cu niște copii care se scaldă în locuri oarecum improprii, dar care par atât de fericiți, blocurile cenușii, diferite obiceiuri, secondate de mesajul actorilor: amintiți-vă! Aceste imagini și acest îndemn repetitiv, ulterior și alte aspecte din spectacol, chiar m-au trimis în anii copilăriei și am rememorat atât de multe lucruri, punându-mă pe gânduri în legătură cu simplitatea traiului de zi cu zi. Dar suntem într-un acum al secolului XXI (ce departe era, când cântam Noi în anul 2000 / Când nu vom mai fi copii), și viața este mai colorată, cu siguranță mult diversificată, tentații numeroase, dar nevoile rămân nevoi, neajunsurile neajunsuri, of-urile sunt și ele asemenea.
Din start, regizoarea ne transmite că suntem la teatru prin simplul fapt că toți actorii sunt cu textele în mână, ca și când ar fi la repetiții sau la un spectacol-lectură. Fiecare actor își prezintă personajul, înainte ca efectiv să intre în pielea acestuia și să joace. Și se adresează direct spectatorului, incluzându-l parcă în realitatea lor. Dar, totuși, spun cumva că ceea ce se va vedea nu este real, chiar dacă este inspirat din realitate, după cum vom vedea în cele din urmă. Și nu doar atât, se subliniază ideea că teatrul nu înseamnă doar text, decoruri imense, clasice, anume interpretare, ci este mai mult sau este și altceva. Iar actorul nu este un simplu interpret de text, ci poate fi și luminist și sunetist, mașinist / mânuitor de decor, persoană care proiectează imagini... Teatrul este o convenție.
Tot dintr-un început actorii-personaje ne cântă, pentru unii binecunoscut, cântecul broscuțelor: Ce petrecere frumoasă e la margine de lac / Broscărimea bucuroasă are vin și cozonac / Oac, oac, diri diri dam / Oac, Oac, Oac Oac diri dir dam, ca și când ne-ar spune: cam așa ceva vom fi, un fel de broaște (un personaj chiar se transformă într-o broscuță), care s-au adunat la marginea lacului și încep să orăcăie, din ce în ce mai mult, din ce în ce mai tare.
Povestea: două familii: un frate cu cei doi copii mari: fiica studentă în Cluj-Napoca, care își aduce și prietena unguroaică, fiul, un tip care nu își găsește locul, rostul, genul (soția este plecată la muncă, în străinătate), și sora lui, cu soțul și fiul, se întâlnesc undeva la Dunăre, grație voucherelor de vacanță, la o bună cunoștință, de fapt prietenă, de fapt amantă, ce deține o pensiune, prilej de revedere, de depănare de amintiri, de confesiuni, dar și de manifestări de frustrare, nervi, reproșuri, adevăruri care ies la iveală.
Conflictele se desfășoară pe mai multe planuri: conflictul între generații, un conflict care se perpetuează și care a existat dintotdeauna și cu siguranță va mai exista, un conflict acut, pentru că noile generații de tineri trăiesc într-o lume foarte diferită de cea a părinților lor, o lume a tehnologiei, au alte nevoi, alte perspective, alte dorințe și tentații, iar părinții au rămas mult prea ancorați în acel trecut. Cu toate astea, încă mai avem subiecte tabu: sexul, respectiv apartenența la un gen. Pe un alt plan există conflictul între prieteni, pentru că relația, de așa-zis prietenie, uneori se bazează pe interese, sau pe anumite aspecte de libertate care sunt greșit exprimate/greșit interpretate. Și conflictul între frați sau între soți, care nu s-a manifestat vădit până în acel moment, conflict iscat din lucrurile nespuse până atunci, din frustrări.
De ce nu spunem adevărul, de ce ne mințim, de ce înșelăm, de ce ne tratăm fără respect? Cum e corect, cum e mai bine? De ce atâta ipocrizie? Sunt întrebările care constituie miezul problematicii pe care o pune Leta Popescu în acest spectacol. Părinții își iubesc copiii, se sacrifică pentru ei, dar nu reușesc deloc să găsească un limbaj comun. Un bărbat își iubește soția, dar nu ezită să o înșele, un altul acceptă un mariaj de compromis pentru că nu îi permite societatea din acele vremuri, comuniste, să spună că vrea altceva, mergem la biserică, pupăm moaște, ne spovedim, dar adevărul rămâne undeva, suspendat în eter, prietena unguroaică vrea un bărbat puternic, care să o domine, mezinul dintre cei prezenți vrea să devină bărbat, să simtă plăcerea iubirii... Și totul e deșertăciune - vanitas vanitatum.
Povestea se desfășoară într-un cadru atât de simplu, de fapt e acea scenă de teatru, mică, unde actorii folosesc tot ce au la îndemână: niște paralelipipede care devin pat, scaun, masă, la fel boxele. Reflectoare multe, poziționate strategic pentru a fi la îndemâna actorilor, ca să le folosească pentru a pune în lumină personajul. Și vine și tehnologia cu laptop, ecrane, proiector, mixer, pe care tot actorii le manevrează, le utilizează pentru a-și susține poveștile, prin proiecții, prin filmare live, uneori augmentată, punând parcă sub lupă personajul, anumite preparate sau anumite gesturi. A fost un bun exemplu acest spectacol pentru tinerii concurenți ai Galei HOP 2023, care au avut ca temă Prezența actorului față în față cu tehnologia, de cum să se folosească de ea, fără a anula textul ori interpretarea, din contră, pentru a le potența.
Nu este un spectacol sumbru, ci dimpotrivă, are mult umor. Dar are o seriozitate și o sensibilitate în același timp, care nu te pot lăsa indiferent, te transportă efectiv în copilărie, dar te și poziționează într-un prezent destul de dur. E foarte personal acest spectacol, e pot spune, marca Leta Popescu, și totuși l-am simțit atât de al meu. Și am ieșit de la spectacol cu nevoia de a o îmbrățișa pe regizoare, de a-i mulțumi, având în minte și frânturi de spectacol, dar și frânturi din propria-mi copilărie: cu jocuri, cu gusturi, cu arome/miasme, cu obiceiuri casnice, cu multe. E un spectacol pe care, dacă ajungeți în Cluj-Napoca în 19 și 20 octombrie 2023, ar fi bine să nu-l ratați. Eu, una, aș vrea să-l revăd. Și m-aș bucura să văd și primele spectacole din trilogia gândită de Leta Popescu, intitulată sugestiv Colaj, (In)corect fiind ultimul: (In)vizibil și (In)credibil.
Dar Leta Popescu a reușit un astfel de demers teatral nu doar datorită viziunii sale regizorale și a esteticii proprii, ci și datorită unei echipe de actori extraordinari. Le-am simțit din plin prezența: Sânziana Tarța, Cătălin Filip, Oana Mardare, Alina Mișoc, Emőke Pál, Paul Sebastian Popa, Tavi Voina, Doru Taloș.
(In)corect Spectacol produs de Reactor de Creație și Experiment Cluj-Napoca în cadrul programului cultural Decalaj. Narațiuni intergeneraționale, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.
Text și regie: Leta Popescu
Scenografia: Lucia Mărneanu
Mișcarea scenică: Farid Fairuz
Atmosferă sonoră: Oana Hodade
Colaj video: Doru Vatavului
Asistență de regie și pregătire muzicală: Dominik M. Iabloncic
Cu: Alexandra Caras/Sânziana Tarța, Cătălin Filip, Oana Mardare, Alina Mișoc, Emőke Pál, Paul Sebastian Popa, Tavi Voina, Doru Taloș
(Credit Foto: Andrei Gîndac)