Multitudinea de montări în întreaga lume cu acest subiect incitant, satiric în esenţă şi super-zeflemist în atitudine, a dus la o multimplicare de tip "ubuistic" a conţinuturilor textuale, aşa încât producţia Teatrului Naţional São João din Porto anunţă prin titlul propus UBUs o posibilă trimitere la pluralitatea (englezească) asumată a actanţilor scenici. La cincisprezece ani de la premieră, spectacolul îşi păstrează prospeţimea şi interesul prin jocul plin de pitoresc al actorilor şi surprinzătoarele găselniţe ale regizorului, multe şi inspirat valorificate. Nici după ce am văzut destule montări cu Ubu, printre ele trebuie să menţionez cele realizate de Gábor Tompa la Cluj - UbuZdup! (2015) şi Ubu în concert (2020), nu pot spune că soluţiile găsite de Ricardo Pais m-au plictisit sau m-au lăsat indiferent. Dimpotrivă, spectacolul portughezilor respiră vivacitate şi "monstruoasă" coloratură scenică pentru a se situa printre reuşitele memorabile ale seriei.
Mizanscena ne propune o descindere ex abrupto în Absurdistan, unde Tata Ubu şi Madam Ubu huzuresc, aşezaţi pe scaune cu trei rotile, deci speciale, ca ale unor regi, şi pun la cale un ilar plan de bătălie pentru cucerirea virtualei Polonii, conduse de regele Venceslav. Acesta este "micit" într-un fel caraghios de către interpret aşa încât pare de-a dreptul pitic spre a-i sublinia insignifianţa în raport cu "umflatul" Ubu. Ei supraveghează pe cei "50" de servitori înarmaţi cu "cuţite de tăiat varză", care mai apoi vor ţine în mână câte un pistol cu falus în loc de ţeavă. Invitaţilor aşteptaţi la masă li s-au pregătit closete pe roţi, femeile au sâni parţial dezveliţi, făcuţi din plexiglas, şi popoul la vedere, din acelaşi material. Personajele trăiesc sub ameninţarea permanentă, ilară, a câte unui deranj digestiv, de unde mulţimea de vecee. Înainte de atac, soldaţilor li se spune să urineze. Excentricităţile etalate cu dezinvoltură pe scenă, cu ascendent în scabroşenii rizibile, sunt în consens vizual cu dialogul ce dezvăluie o lume scârboasă, carnavalescă, profanatoare a valorilor, unde fiziologicul premerge intelectului, unde personajele sunt clovni costumaţi ca la circ şi se bâţâie tot timpul, prinşi în ritmul halucinant al unor trepanaţii şi grimase vecine cu nebunia.
Decorul imaginat de Pedro Tudela prevede două zone sugestive, multifuncţionale: o platformă auto cu o gaură la mijloc şi un turn metalic al înălţărilor pe verticala vanităţilor eroilor parodiaţi. Actorii găsesc modalităţi adecvate, personalizate, de a accede la fondul umoristic al fiecărui constituent al divertismentului. Cei mai importanţi dintre aceştia sunt: Alberto Magassela, António Durães, Emilia Silvestre, Ivo Alexandre, Joana Manuel, João Castro, João Reis, Jorge Vasques, Ligia Roque, Micaela Cardoso, Paulo Freixinho, Pedro Almendra, Petro Pernas şi Antonio Sergio.
Războirea halucinantă cu Venceslav şi apoi cu ţarul Rusiei alunecă în grotesc muşcător, grosier, susţinut de cânticele comice, ca la music-hall, aşa încât ai impresia că asişti la un insolit şi exploziv program de divertisment pe tema Ubu roi, temă dramaturgică devenită clasică, marcă a teatrului excedat de comicării pe bandă rulantă. Tobele şi xilofonul ţin hangul în acest carnaval năvalnic de batjocorire a istoriei şi a politicianismului gregar. Bogăţia invenţiilor lexicale, stâlciri comice ("viaţă de cărcat"), argoul ultra-familiar, pitoresc şi hazliu, schimonosirea fizionomiilor, costumaţia clovnescă (bărbaţi îmbrăcaţi cu fuste ţigăneşti) vorbesc hotărât despre o degringoladă a sensului aşa cum numai expresivitatea formulei teatrale promovate cu sârg aici poate să o facă. Parodierea fără limite e îmbrăcată în libertin şi sticlos limbaj baroc, moştenit indubitabil de la spectacolele stradale medievale. Un fel de teatru popular, accesibil tuturor, chiar şi neiniţiaţilor în Jarry, deşi subtilităţile vor fi degustate de cunoscători.
Montarea lui Ricardo Pais păstrează legătura cu acest nucleu tradiţional din care s-a dezvoltat ulterior o latură importantă a teatrului modern, numit la un moment dat şi anti-teatru, iată, latură valorificată productiv şi în actualitatea strâmtorată a acestor timpuri la fel de absurde ca însăşi esenţa teatrului absurdului.