La final de 2020, lucrurile sunt radical diferite. Pandemia a mutat capitala culturală în 2023 şi Rinocerii, alături de Tragedia omului, au putut fi privite exclusiv online, în cadrul selecţiei celui de-al 7-lea festival Interferenţe, organizat de Teatrul Maghiar de Stat din Cluj. Dar rinocerii şi rinocerizarea? Sunt şi aici schimbări masive?
Scris în 1959 la Paris, textul lui Ionesco poate fi lesne descifrat ca o parabolă anti-dictatură. Anti-nazistă (mai ales - de pildă, rinocer cu un corn) şi anti-comunistă (în bună măsură - de pildă, rinocer cu două coarne). În egală măsură, Rinocerii reprezintă deopotrivă un omagiu, dar şi un strigăt de ajutor al omului care refuză înregimentarea, care chestionează realitatea, care alege să-şi gândească viaţa cu propria minte şi să facă alegeri în consecinţă.
La debutul iernii lui 2020, nazismul şi comunismul sunt mult mai departe decât erau în 1959. Cel puţin privind din perspectiva unui parizian, timişorean ori clujean. Şi totuşi, pericolul rinocerizării e la fel de prezent. În interpretarea nuanţată a lui Romeo Ioan, Bérenger are un aer hamletian, adesea fragil, uneori pasional, mai mereu raţional. Vizitat de oarece demoni benigni (o anume pasiune bahică, o certă lipsă de încredere în sine, etc.), Bérenger priveşte cu uimire la treptata, dar sigura înregimentare a celor din jurul său.
Pornind de la cunoscuţii din crâşmă la necunoscuţii de pe stradă, de la colegii de muncă la prietenul Jean (Ion Rizea) sau iubita Daisy (Ioana Iacob), oamenii cad pradă unei euforii ciudate şi îmbrăţişează noua doctrină. Fapt remarcabil, textul (traducere: Vlad Zografi, Vlad Russo) nu prea oferă amănunte despre ce va să zică a fi rinocer. Statutul e clar angoasant pentru ceilalţi, iniţial produce şi victime (sub forma unui căţel), dar lucrul cu adevărat remarcabil, uimitor şi terorizant nu e neapărat ce însemnă, concret, a fi rinocer, ci faptul de a fi rinocer. Adică, de a fi la fel cu ceilalţi, de a fi parte din turmă, de a-ţi refuza individualitatea, de a te integra / pierde în colectiv. Pe bază de convingere ori de fascinaţie ori de minimalizare a consecinţelor ori de frică de repercusiuni ori de groază de singurătate.
Lumea rinocerizată a lui Gábor Tompa are certe valenţe mecanicist-absurde. Pornind de la decorul imaginat de Helmut Stürmer, de la costumele Carmencitei Brojboiu şi de la muzica lui Vasile Şirli, continuând cu jocul actorilor, cu măştile Ilonei Varga şi cu universul vizual imaginat de Sebastian Hamburger, lucrurile arată ca un soi de joc pe computer şi / sau ca o uzină ce îşi adună piesele din lumea vie pentru a funcţiona ireproşabil într-un viitor când tot ce va conta va fi mecanismul.
Înregimentarea nu discriminează. Ea îi vizează inclusiv pe aceia care, teoretic, ar trebui să i se opună prin însăşi natura meseriei lor. Logicianul (Matei Chioariu) e reprezentantul intelectualităţii ultra-fascinate de bula propriilor construcţii teoretice, pentru care vesel-tembela desprindere de realitate nu e decât o consecinţă perfect logică.
Tompa inventează şi un dirijor (Judit Reinhardt) pentru a indica mişcările poporului rinocerizat. La final, atomii disparaţi din primul act se strâng sub forma unui cor antic / post-modern / etern. Disperarea lui Bérenger traversează scena / ecranul şi cuprinde sala / e-privitorul. Câte coarne ne arată oglinda?