Omul, mai presus de rinocer - Rinocerii la FNT, 2021

Cea de-a 31 a ediţie a Festivalului Naţional de Teatru (2021) se desfăşoară, ca şi precedenta, în condiţii de pandemie, cu alte cuvinte tot în format online. Nota mare îi poate fi dată nu numai pentru oferta de reprezentaţii, ci şi pentru că multe dintre ele sunt dedicate, In memoriam, celui care a contribuit în cea mai mare măsură la înfiinţarea acestui eveniment, în anul 1990, actorului Ion Caramitru.

Selecţionerii ediţiei, Oana Cristea Grigorescu, Claudiu Groza şi Cristina Rusiecki, s-au orientat spre spectacole realizate în stagiunea 2020-2021, produse atât de companii de teatru de stat, cât şi independente, reunite sub conceptul Creaţia. Recreaţia. Re-creaţia.

Temele reliefează formele mai mult sau mai puţin noi de gândire, re-gândire a spectacolelor, adaptate contextului actual, în care predominantă devine comunicarea interumană şi introspecţia. Teatrul Naţional "Mihai Eminescu" din Timişoara participă, în secţiunea Invitaţi ai FNT, cu reprezentarea scenică a Rinocerilor lui Eugène Ionesco, în viziunea regizorului Tompa Gábor, director general şi totodată prim-regizor al Teatrului Maghiar din Cluj, o premieră a anului 2020.

Specialist în teatrul absurdului, atras cu precădere de teatrul ionescian, Tompa Gábor a dat scenei creaţii remarcabile aparţinând acestui curent, ca să ne amintim numai de Cântăreaţa cheală (1992), de la Teatrul Maghiar din Cluj, spectacol ce a reprezentat unul dintre pilonii prodigioasei sale cariere şi de Noul locatar (2014), de la Teatrul Nottara din Bucureşti.

Rinocerii Naţionalului timişorean, este o revenire a regizorului asupra montării din 2006 a acestui text, în traducerea lui Vlad Zografi şi Vlad Russo, la Teatrul "Radu Stanca" din Sibiu, cu Marian Râlea (Bérenger) şi Ofelia Popii (Daisy), spectacol cu puţine reprezentaţii. Pentru montarea recentă, Tompa Gábor păstrează echipa de creatori, în privinţa scenografiei (costume, decor), a compoziţiei muzicale sau coregrafice, a spectacolului sibian.


Teatrul absurdului are nevoie de un alt sistem de semne, de un limbaj teatral situat pe alte coordonate decât cele ale dramei tradiţionale. Martin Esslin sublinia că nu există un limbaj al absurdului, doar stilul personal al unuia sau al altuia dintre reprezentanţi. Despre textul apărut în anul 1959, Eugène Ionesco afirma că este mai ales o piesă antinazistă, dar şi una împotriva isteriilor colective de orice fel şi a epidemiilor, ce se ascund sub acoperirea raţiunii şi a ideilor, dar care nu sunt altceva decât grave boli colective, iar ideologiile simple alibiuri ale lor. "Am crezut pur şi simplu că am arătat zădărnicia acestor groaznice sisteme, la ce duc ele, cum îi aţâţă pe oameni, îi îndobitocesc, apoi îi subjugă", nota autorul despre piesa sa.

Tompa Gábor percepea Rinocerii, în 2006, ca fiind poate cea mai tragică piesă ionesciană, în care descompunerea limbajului şi a gândirii umane (temă prezentă şi în Cântăreaţa cheală, n.n), revine cu o putere generalizatoare, atrăgând asupra sa fenomenul tragic al răsturnării valorilor umane şi dispariţia culturii. Ȋn 2020, însă, consideră textul ca având un impact mai puternic decât în anii precedenţi, într-o lume la răscruce de epoci, în care au loc uniformizări, depersonalizări, lipsa dialogului, discursuri ideologice, reacţii extreme fără adevărate schimburi de opinii, cu ştiri contradictorii, în mare parte false, iar "rinocerul de astăzi este acel individ, omul spălat pe creier de curentele ideologice, care se răspândesc mai repede decât orice virus", punctează regizorul într-un interviu.

Spaţiul spectacolului timişorean, excelent reprezentat de scenograful Helmut Stürmer, este unul închis, caracteristic teatrului absurdului, unul cenuşiu din care nu se poate evada, din care nu există scăpare, nici măcar cu ajutorul echipei "salvatoare" de pompieri, decât pentru a trece în lumea rinocerilor, un abis deloc mântuitor, în care personajele se prăbuşesc. Peretele cu decupaje ale unor uşi, aflate la diferite înălţimi, prin care se poate pătrunde greu în interior, şi în cadrul cărora apar ca în vitrină interpreţi, desparte cele două lumi, cea în care încă mai vieţuiesc oameni, aparent normali, şi cealaltă, a rinocerilor, a celor contaminaţi, infectaţi cu rinocerită. Ca într-o producţie horror, alături de uşi, pânza elastică a unor dreptunghiuri ia, din când în când, forma ameninţătoare a celor rinocerizaţi. Mese şi scaune construiesc, după caz, planurile acţiunii, cârciuma, biroul, locuinţa lui Jean sau a lui Bérenger, spaţii în care personajele merg şi cu spatele, dansează circular sau robotizat, desenând trasee imaginare în decor.

Apariţia rinocerilor este subliniată prin mugete din ce în ce mai înfricoşătoare, prin stranii frânturi muzicale, imaginate de Vasile Şirli şi proiecţii video, realizate de Sebastian Hamburger, ale unei lumi ce se scufundă "progresiv". Expresivitatea, plasticitatea mişcărilor, concepute de coregraful Florin Fieroiu, se completează cu eleganţa costumelor, create de Carmencita Brojboiu, ce fac trimitere la anii '50, perioada conturării acestui curent, iar mantalele personajului colectiv, rinocerizaţii, precum şi măştile lor, sugestiv imaginate de Ilona Varga, aduc lumea depersonalizată, uniformizată, a celor înregimentaţi, subjugaţi de sisteme opresive, dictatoriale, de globalizări.

Autorii teatrului absurdului compun deseori texte ce au aspectul unor incontestabile partituri, vezi Cuvinte şi Muzică sau Cascando, de Samuel Beckett, harababura verbală a ultimei părţi din Cântăreaţa cheală a lui Ionesco, etc. Tompa Gábor figurează, în prima parte a Rinocerilor, paradigma unei orchestre, cârmuită de un dirijor, Judit Reinhardt, posibilă divinitate feminină, în care interpreţii capătă posturi de instrument, iar replicile autenticitatea unor măsuri, o simfonie cu solişti şi cor. Pedanteria, afectarea, teatralitatea lui Jean, inteligent subliniate de Ion Rizea, fac parte din context, prin contrapunct apare "dezacordarea" lui Bérenger, Romeo Ioan, cu angoase înecate în alcool, ambii compunând un dialog al instrumentelor vii, în care ariile cuvintelor de cele mai multe ori se întrepătrund.

Partiturile tuturor interpreţilor, fiecare uzând cu pricepere de complexul mijloacelor actoriceşti, se armonizează perfect în polifonia întregului. Femeia îndrăgostită, energică şi pură, Daisy, Ioana Iacob, incapabilă să-şi împlinească rostul de femeie, respinge aspiraţia bărbatului de a deveni un salvator. "Poate că noi avem nevoie să fim salvaţi. Poate că noi suntem cei anormali!" Rinocerita învinge! Fiinţele contaminate invadează spaţiul, iar Bérenger, singurul, ultimul om se crede monstru, dar hotărât să lupte împotriva tuturor.


Reperele teatrului absurdului par veridice în lumea în care vieţuim acum, iar autenticitatea Rinocerilor ionescieni, în viziunea lui Tompa Gábor, amplifică aspectul unei forme de protest, prin atributele limbajului teatral. O lume răsturnată, divizată, în care treptat ne rinocerizăm, hiperbolizat, în care fiecare e un RINOCER, din unghiul de vedere al celuilalt.

Rinocerii - de Eugène Ionesco, traducerea Vlad Zografi şi Vlad Russo
Teatrul Naţional "Mihai Eminescu" Timişoara

Regia Artistică: Tompa Gábor 
Decor: Helmut Stürmer / Costume: Carmencita Brojboiu
Muzica: Vasile Şirli / Coregrafia: Florin Fieroiu
Măşti: Ilona Varga / Video: Sebastian Hamburger

Distribuţia:
Bérenger - Romeo Ioan
Jean - Ion Rizea
Daisy - Ioana Iacob
Dudard, Domnul bătrân - Cristian Szekeres
Gospodina, Doamna Boeuf - Irene Flamann Catalina
Băcăneasa, Soţia domnului Jean - Ana Maria Pandele Andone
Chelneriţa - Roberta Popa Ionescu
Logicianul - Matei Chioariu
Botard - Cătălin Ursu
Patronul cafenelei, Domnul Jean - Doru Iosif
Băcanul, Pompierul - Benone Viziteu
Domnul Papillon - Costa Tovarnisky
Rinoceri - Laura Avarvari, Bogdan Spiridon, Andrei Chifu, Andrei Zgăbaia, Claudiu Patcău, Claudiu Surmei, Marin Lupanciuc, Darius Zet, Paul Vesa
Dirijorul - Judit Reinhardt