decembrie 2020
Ivana cea Groaznică
O tînără actriţă sîrbă, care a cunoscut un debut de succes în România, se întoarce acasă, la Kladovo, pe malul Dunării. Se plînge tot timpul de probleme de sănătate, deşi toate analizele medicale indică faptul că e sănătoasă tun. În general, nu prea-i conving multe lucruri. Familia o întîmpină, în schimb, cu căldură. Deşi, nu o scapă din ochi: pentru fiecare manifestare de boală sau pretenţie alintată de aşa ceva, o taxează cu obişnuitul "soluţia e să te măriţi şi să faci copii".

Instalată confortabil în casa părintească, Ivana (Milankovici în film, ca să diferenţiem puţin de regizoarea Ivana Mladenovici în carne şi oase) îşi descoperă rapid un iubit cu vreo 13 ani mai mic decît ea. Exact tipul de aventuri pe care te străduieşti să le ţii ascunse, dar pe care orăşelul de provincie le află în maxim două-trei zile.

Pe de altă parte, autorităţile doresc şi ele să profite de notorietatea cîştigată de Ivana Milenkovici. Deoarece Kladovo este aproape de hidrocentrala Porţile de Fier, rămîne un loc simbolic pentru înfrăţirea dintre popoarele sîrb şi român. De la istoria inaugurării hidrocentralei de către Tito şi Ceauşescu şi pînă la un Festival folcloric perpetuu, pare să nu fie decît un mic pas. Însă, trebuie subliniat că în 1972, cînd a fost inaugurată hidrocentrala, înfrăţirea era economică şi tehnologică, acum a regresat într-o manifestare de tîrg de provincie, kitsch şi trist.

Ivana încearcă să injecteze o notă de urbanitate prin invitarea unui fost iubit, actual prieten, Andrei Dinescu, un muzician hippie din Bucureşti. Acesta vine la pachet cu actuala iubită, Anca Pop, un soi de preoteasă modernă a cultelor fecundităţii, care adoră să facă furori prin populaţia masculină a orăşelului, luînd în răspăr moravurile adormite ale Kladovei. Dar şi în acest caz pare că nu există suficient combustibil pentru o încleştare propriu-zisă, ambele tabere mulţumindu-se cu simple tachinări reciproce, însă fără război.

Astfel, nici unul dintre invitaţi nu reuşeşte, în fapt, să schimbe ceva. De altfel, tocmai asta este sentimentul relaţiei între cele două lumi: legăturile sunt tăiate. Ivana trăieşte mai degrabă într-un secol XXI, nesigur şi stresant, în care normele sociale şi mai ales sexuale sunt auto-definite, profitînd din plin de anonimizarea oferită de mărimea Bucureştiului. De cealaltă parte, Kladovo reprezintă provincia balcanică ce nu are resursele şi nici nu doreşte să iasă din stupoarea post-comunistă. Se hrăneşte dintr-un trecut mitizat cu rol anesteziator, la fel de nociv indiferent dacă evenimentele primordiale s-au petrecut în urmă cu cincizeci sau cu cinci sute de ani.

Nici nu vedem mare lucru din orăşel. Cîteva planuri largi cu hidrocentrala, vreo două travlinguri pe străzi, restul doar interioare. Oraşul nu mai interesează, doar membrii familiei mai reprezintă o legătură vie.

Readusă în mediul său natal, Ivana Milenkovici aduce cumva cu Petrunija, amuzanta şi îndărătnica protagonistă din God Exists, Her Name Is Petrunya / Gospod postoi, imeto i' e Petrunija / Dumnezeu există şi numele lui este Petrunija. Dacă Ivana nu ar fi făcut pasul curajos de a studia într-o altă ţară, de a se desprinde fizic de mica localitate de origine, ar fi fost ameninţată şi ea de spiritul conformist, rural şi medieval al Balcanilor rătăciţi şi blocaţi în post-comunism.

Castingul şi jocul actoricesc subliniază diferenţa între destinele celor două tinere balcanice. Pe de o parte, Zorica Nusheva este înzestrată cu mişcări lente, care denotă un temperament flegmatic. Are măreţia unui munte, nu impetuozitatea unui torent, ca Ivana. Petrunija se mişcă puţin, chiar dacă, atunci cînd o face, o face într-un mod cît se poate de memorabil. Puterea sa pare să derive din nemişcare, din a-şi menţine cursul neabătută. Dimpotrivă, Ivana îşi conturează un personaj hiper-activ, care se mişcă din casă în casă, din ţară în ţară şi, prin extrapolare, în medii cu mentalităţi diferite.

Scenariul pentru Ivana cea Groaznică continuă colaborarea cu scenaristul Adrian Schiop, cu care a realizat anterior Soldaţii. Poveste din Ferentari (disponibil pe Netflix). Pare că regizoarea şi scenaristul îşi joace pe rînd auto-ficţiunile: iniţial a fost Adrian Schiop, acum este rîndul Ivanei.

Totuşi, filmele sunt diferite ca alonjă artistică. Curajul primei poveşti de a aborda teme marginale pentru publicul românesc (un amor homosexual între un tînăr doctorand român şi un rom ce a petrecut mulţi ani în puşcărie) aici aproape că dispare.

Ivana Milenkovici are, într-adevăr, o doză de prospeţime şi de revoltă, însă acestea par mai degrabă adolescentine, nu mature şi chinuite ca în Soldaţii. Da, ea se ridică împotriva moralei mici burgheze a tîrguşorului său, însă nu intră într-un conflict direct, ci preferă să îşi păstreze legăturile de sînge, într-o logică probabilă a artistului neînţeles, care rămîne totuşi acceptat de societate. Ivana nu este o figură contestatoare, ci acceptă destul de blajin chiar rolul micii vedete care s-a ridicat din comunitatea mică (iar fosta învăţătoare şi-o aduce încă aminte). În sinea ei, ea doar speră că va putea curînd să dispară fizic şi definitiv din acest peisaj.

Aşadar, Ivana cea Groaznică este, în cel mai bun caz, un film simpatic. Personajele sale sunt drăguţe şi înflorate, dar nu au puterea unui opoziţii anti-sistem. Sistemul social post-comunist, la rîndul său, este destul de condescendent în critica sa faţă de adolescenţii săi întîrziaţi şi alintaţi, pe care îi critică şi înghionteşte puţin, dar nu îi bruschează niciodată.

Notă: Acest film şi alte 9 filme ale unor tineri regizori europeni sunt disponibile gratuit pînă pe 31 decembrie 2020 la artekinofestival.com.

Regia: Ivana Mladenovic Cu: Ivana Mladenovic, Luka Gramić, Gordana Mladenović, Miodrag Mladenović, Andrei Dinescu, Anca Pop

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus