Căţelul Rocco şi... noi (în loc de... i suoi fratelli)

Am primit cadou un căţel. În aşteptarea lui, căutând un nume, am încercat o listă întreagă, dar când l-am văzut printre fraţii lui, "Rocco" s-a impus ca o evidenţă. Azi a împlinit trei luni. Aşa i-a fost destinul ca, în loc să rămână Rocco i suoi fratelli, să-şi părăsească frăţiorii şi să ajungă la noi. L-am consolat că, deşi nu mai e cu ei, poartă numele unui personaj celebru jucat de Alain Delon într-un mare film clasic. Nu a părut impresionat.

Căţeluşul Rocco are, ca şi noi, "ups and downs". Uneori e extrem de vesel, alteori confuz şi melancolic. Dar, spre deosebire de noi, la el fericirea şi nefericirea sunt două feţe ale medaliei pe care le acceptă fără încrâncenare. Dacă i-aş urma exemplul, poate aş reuşi să trec şi eu mai uşor, mai senin, de la bucurie la tristeţe şi invers. Aş profita sub influenţa lui Rocco să devin mai puţin tulburat de mulţimea de tranziţii de la up la down...

Recent, extenuat după o competiţie de sprint cu Rocco (a câştigat-o!), am profitat de somnolenţa care l-a cuprins ca să mă ocup de mesageria ignorată în favoarea lui.

Am reflectat la rândurile primite din partea noilor directori ai FNT, adresate, desigur, tuturor celor care au avut spectacole în selecţia online din 2020. Nu ştiu cu ce am contribuit personal ca să merit asemenea elogii, dar m-a bucurat faptul că ei sunt conştienţi că în perioada dificilă prin care trecem sunt puse la îndoială "temeiurile cele mai adânci ale acestei arte." Aşa şi trebuie, să ne întrebăm permanent de ce suntem în teatru şi cum putem să-l servim. Din păcate nu o facem destul. Mai scriau că relaţia teatrului cu societatea devine "tot mai problematică". Dar oare de 2.000 de ani nu a fost mereu aşa? Cum am putea avea o relaţie vie dacă nu ar exista această continuă fricţiune creativă?

Deşi online, FNT ne-a permis să simţim că teatrul formează o reţea prin care reuşim să fim împreună pentru un timp şi să ne dăm seama că, deşi dispersaţi, facem parte din acelaşi curent. Sper ca reţeaua să devină reală, nu doar virtuală.

Adevărul e că azi ne aflăm la o periculoasă răscruce. Chiar soarta vieţii pe pământ se află la răscruce şi, în miniatură, soarta teatrului. Contrar afirmaţiei pe care tocmai am făcut-o şi a optimismului declaraţiilor festive proprii atmosferei de festival, simt că nu a existat niciodată un fenomen de fracturare mai adâncă în lumea breslei româneşti decât acum.

Pe lângă tensiunile create de pandemie, de crize sociale, politice, economice, sunt exacerbate mai mult ca oricând cele dintre generaţii. Activează aceeaşi lege a naturii dintotdeauna care cere doborârea copacilor bătrâni pentru a face loc tinerilor. "Acum e timpul nostru" spun ei şi, într-un fel, e firesc să fie aşa. Sper să fie timpul celor care caută calitatea înainte de toate.

Sigur că pandemia ne-a destabilizat pe toţi. Pandemii au fost multe în istorie, dar poate niciuna ca acest Covid. Dacă e să credem ştiinţa, cauza virusului e de căutat în modul în care noi oamenii am distrus planeta şi habitatul animalelor. Realizăm acum că viaţa modernă a creat probleme care ne depăşesc total.

Dar să considerăm următoarea ipoteză: Covid aduce nu doar dezastru şi moarte, ci şi o şansă de renaştere!

În trecut epidemiile au condus la schimbări şi noi posibilităţi. Newton, în plină pandemie, a pus bazele ştiinţei moderne şi a revoluţionat gândirea. Montaigne a renunţat să fie primar la Bordeaux şi, obligat fiind să se retragă în castelul său, a produs o operă fenomenală, din care ne hrănim şi azi.

Shakespeare, după închiderea teatrului Globe, şi-a mutat trupa într-un spaţiu mic, închis, The Blackfriers, şi acolo a scris ultimele piese într-un stil nou, mai intim. Dificultăţile l-au ajutat să progreseze în arta lui.

Deşi nu putem şti ce va fi, ne putem întreba, putem căuta inspiraţie în exemple din trecut.

Recitesc Norul necunoaşterii (The Cloud of Unknowing), una dintre cărţile mele preferate, scrisă de un autor anonim medieval, şi mi se pare scrisă astăzi. Trăim la fel, suspendaţi, încrezători sau nu, acceptând sau nu, simultan actori şi martori ai unui fenomen cosmic pe care nu-l înţelegem. Ar trebui să fim capabili să colaborăm pentru un scop comun care cere însă sacrificii din partea tuturor. Suntem capabili? Viaţa planetei, ca şi a teatrului care o oglindeşte, poate ori să evolueze, ori să se destrame. Mai mult ca oricând ne aflăm la răscruce.

***
Recent am participat pe zoom la o serie de seminare despre Bhagavad Gita şi Karma Yoga. S-a vorbit mult despre Purusha, care în sanskrită înseamnă, printre altele, spiritul universal (termenul e mult mai vast, cuprinzând tot şi orice). Purusha e în acţiune neîntrerupt în fiecare secundă a vieţii, în fiecare dintre noi. Numai pe cei morţi nu-i mai influenţează.

Ce e interesant cu privire la teatru e că acţiunea produce ca rezultat experienţa, care poate avea loc spontan şi imediat, sau mai târziu... după zece zile sau după ani. Dacă sădim seminţe de iarbă, ea va apărea în trei zile. Seminţele de mango, însă, au nevoie de 10 ani ca să dea fruct. Rezultatele, care depind de calitatea acţiunii, vor veni nu neapărat acum, ci poate mai târziu. La fel şi impresiile pe care le primim în teatru. Ele se depun în noi la un nivel superficial sau profund. De primul uităm când trecem strada ieşind din teatru, dar cel profund se depune undeva în subconştient şi iese la lumină poate mult mai târziu, când nu ne aşteptăm.

Pe de altă parte, putem sau nu să fim liberi de fructele acţiunilor noastre? O parabolă din Upanishade, veche de 5.000 de ani, vorbeşte despre două păsări care trăiesc pe ramuri ale aceluiaşi copac. Una mănâncă fructele copacului, cealaltă priveşte. Prima se hrăneşte din plăceri şi dureri, a doua este detaşată şi liberă, ca un martor imparţial. În prima ne recunoaştem aşa cum suntem când ne agităm să supravieţuim, să câştigăm bani, să fim "cineva". Ca şi pasărea care mănâncă fructele acţiunii, privim uneori nostalgic spre cea care nu este sclava avidităţii de a poseda.

Aşadar există în fiecare dintre noi o nevoie de altceva. La fel şi în teatru, când reuşim să ne amintim că important e să oferim, nu să urmărim ambiţioşi rezultatul, putem avea împreună acces la o cu totul altă viaţă, care e în noi, necunoscută, ignorată. Pasărea care e liberă să privească ne ajută să descoperim că avem două vieţi.

O imagine foarte cunoscută este aceea a zeului Shiva dansând. Nu dansează pe o platformă a templului ceremonios pregătită, ci calcă ritmic pe trupul unui monstru-dragon. Dragonul nu opune nicio rezistenţă. Shiva ştie că nu poate să-l omoare (demonul fiind nemuritor), de aceea îl îmblânzeşte. Avem o imagine similară în iconografia creştină - Sfântul Gheorghe cu suliţa şi balaurul. Nici el nu-l omoară, doar îl supune.

În ambele tradiţii monstrul simbolizează multe aspecte. Egoismul e un astfel de balaur. Îl simţim acut şi în teatru - e foarte dificil să ne eliberăm de imaginea obsesivă de noi înşine. Nu putem scăpa de ego, dar dacă îl controlăm, poate fi folositor. Fiecare avem forma noastră de egoism. Doar în somn, când dormim adânc, pare să se dizolve. Înseamnă oare că ar fi posibil să supunem balaurul şi în orele de veghe, chiar în mijlocul zilei?

Chiar cred că dacă am fi capabili să trăim nu doar pentru noi înşine, ci pentru ceva mai înalt, planeta s-ar însănătoşi. Şi teatrul.

Dar iată că Rocco s-a trezit şi vrea iar să ne luăm la întrecere. Îl întreb dacă nu cumva e şi el egoist când îmi cere atâta atenţie. Îmi răspunde dând vesel din coadă.