După Inimi cicatrizate la Teatrul de Stat din Constanţa (2006), Năpasta (2012) şi Pădurea spânzuraţilor la TNB (2018), Afrim revizitează, în stil personal, un alt text (de fapt, o colecţie de texte) din literatura (să-i zicem) clasică naţională. Din păcate, prozele lui Radu Tudoran nu se bucură de celebritatea şi bunul renume al celor surse de inspiraţie afrimiană, dar asta nu scade cu nimic interesul pentru montarea ieşeană.
Undeva, într-un oraş nenumit din Basarabia interbelică, într-o zonă de stepă plasată la zeci de kilometri de orice pădure ori aşezare urbană semnificativă, o comunitate preponderent feminină îşi duce traiul marcat de două coordonate majore: frigul extrem, de afară şi din case, de pe timpul iernii, sărăcia, la fel de extremă, de pe întreaga durată a anului.
Din disperare şi din lipsă de şanse, cele mai multe dintre fetele sărace ale oraşului sfârşesc în patul oamenilor influenţi ai locului sau în cel al străinilor ce poposesc pentru câteva nopţi în localitate. Pentru o mână de lemne sau pentru câteva monede, femeile îşi vând trupul şi viitorul. Suntem încă în epoca în care unica soluţie de succes propusă de societate membrelor sale este căsătoria, dar doar în condiţii de deplină virginitate.
Mura (Ada Lupu) e cea mai frumoasă şi mai dorită dintre fetele luate în grijă de Mamocica (Puşa Darie). De dorul ei, îşi bea / pierde minţile Marinică (Cosmin Maxim), şeful depozitului de lemne, adică cel mai important om al oraşului. De pofta ei, îşi pierde viaţa subofiţerul (Dumitru Năstruşnicu). De dragul ei, îşi răstoarnă viaţa străinul (Ionuţ Cornilă), cel pe care a cărui poveste Afrim mizează pentru un neaşteptat final fericit.
Asemeni Năpastei, asemeni Pădurii, asemeni altor spectacole afrimiene din ultimii ani, Oraşul cu fete sărace trăieşte (şi) prin muzicile (încântător) cântate / interpretate live de Diana Roman (interpreta Dăruţei, dar şi responsabila pregătirii muzicale a trupei, aranjamentului vocal şi pasajelor de pianină), Diana Vieru (mare revelaţie, la doar 21 de ani, în rolul Marusiei) şi de restul trupei. E felul regizorului de a întregi gestul recuperării. Nu doar la nivel literar, ci şi la cel folcloric.
E cumva paradoxal că unul dintre cei mai revoluţionari / neortodocşi artişti din istoria modernă a teatrului românesc este, în acelaşi timp, unul dintre cei mai remarcabili (re)descoperitori de bijuterii folclorice. Simion Bogdan Mihai realizează, săptămânal, la radio Guerrilla, Muzică despre cine suntem. Radu Afrim montează, periodic, pe felurite scene mai mult sau mai puţin naţionale, teatru pe muzică despre cine suntem.
Oraşul cu fete sărace e un tablou vivant de aproape două ceasuri şi jumătate. Un desen cinematografic îmbibat de melancolie, vorbind cu o blândeţe mustind de empatie despre tristeţi, regrete, bucăţi de vise, hălci de coşmaruri. Scenografia lui Cosmin Florea aduce frigul în oasele spectatorilor, rupe deopotrivă pereţii de mucava ai decorurilor şi pe cei de beton ai sălii, lăsând crivăţul iernii ieşene / moldovene / basarabene, de atunci şi de acum, să năvălească peste actori, să ia în stăpânire spaţiul de joc, spaţiul de privit şi orice iluzie conform căreia în 2021 viaţa şi norocul arată, în porţiunile acelea de ţări / ţară, semnificativ altfel decât arătau acum 80 şi ceva de ani.
Oraşul cu fete sărace e un Afrim clasic, as classic as an Afrim can get. Şi, da, Ada Lupu străluceşte, asemenea speranţelor puse de un întreg oraş în destinul fericit al Murei. La 29 de ani, o deja-clasică a montărilor afrimiene licăre în spectacolul celui care i-a dat încredere, roluri, nume.