Cu această ocazie am putut să-mi dau seama de diferența enormă dintre cele două moduri de receptare a unui act teatral. Impresie previzibilă, firește, la îndemâna oricui. Câtă deosebire! Câte rezonanțe pierdute pe fondul pandemiei necruțătoare! Ce amplitudine a emoțiilor asigură trăirea pe viu a spectacolului! Cât de apropiat de drama "fetelor sărace" te poți simți în ambianța sălii de spectacol, care, orice s-ar spune, nu poate fi înlocuită cu altceva. Laptopul - un erzaț stânjenit și stânjenitor. Pe online ești mai degrabă informat despre ceva. Ești pus în legătură cu un subiect, cu un eveniment cultural, de pildă. În sală ești participant activ la destinul personajelor și al spectacolului în sine, el, unic, nerepetitiv.
Spun banalități, dar simt nevoia să le repet... Sub bagheta lui Radu Afrim, trupa Teatrului Național "Vasile Alecsandri" din Iași și-a dezvăluit în forță și tandrețe autentică prospețimea și abilitatea de a transmite mesajul unui subiect plin de candoare și magice nostalgii.
E de remarcat stăruința cu care Radu Afrim aduce pe scenă subiecte ocultate marelui public, marginale, mai vechi sau mai noi, valorificându-le în stil personal și pompând în ele, energic și percutant, infuzia de poeticitate și subtilitate interpretativă. Degetele purtate pe clapele pianului de Diana Roman, Dăruța în spectacol, induc de la bun început o muzicalitate melancolică și ne introduc în atmosfera obscură a unui oraș de provincie de pe malul Nistrului într-o iarnă geroasă în care Crivățul suflă cu putere, pustiind sufletele. De altfel, Nistrul și Crivățul susțin poeticitatea descriptivă a spațiului exterior, elemente complementare psihologiei personajelor, modelate interior după aceste repere spațio-temporale.
Poezia tristă din paginile uitate ale lui Radu Tudoran este reînviată, restituită scenic de Radu Afrim într-o montare-fantezie, pe cât de bizară pe atât de atractivă. O mizanscenă învăluită în erotism diafan. Se pare că ceva din erotismul tulburător al romanului Rusoaica de Gib Mihăescu răzbate în atmosfera acestei restituiri din scrierile interbelice despre o Basarabie surprinzătoare, aproape mitică, fabuloasă. Ceva din vraja senzualității celor cinci fiice ale Bernaldei Alba se transmite aici, în stilul începuturilor lui Afrim, atunci când monta la Filologia clujeană cunoscuta piesă a lui Garcia Lorca. Orașul cu fete sărace (de acum) și Casa Beraldei Alba (de atunci) se privesc în aceeași oglindă a studiului feminității.
Fetele dependente de căldură, de lemnele ce greu se procură într-un oraș nenumit din Basarabia interbelică, fac pact cu diavolul pentru a se întreține. Se aciuiesc în casa patronată de Mamocica (Pușa Darie), o virtuală croitorie în parte mascată, și caută să fie pe plac bărbaților ce trec prin oraș. În umilitoare condiții de viețuire, Marinică (Cosmin Maxim), șeful depozitului de lemne, este cel mai important om din oraș. Fetele trec prin patul său una după alta. Ele compun verigile unui mecanism social aflat la periferia subzistenței. Dar beneficiarului Marinică i se înfundă. Ajunge rău când Mura (Ada Lupu) îi cade cu tronc și ea îl ține la distanță. Bărbatul îndrăgostit cade în patima alcoolului. Rolul personajului Mura este amplificat caracterologic și scenic deopotrivă, devenind arhetipul feminității rănite. Experiențele anterioare o doboară psihic. Ada Lupu dă comprehensiunea necesară unei fete cu sensibilitatea călcată în picioare. Cel care a intrat cu cizma cazonă în sufletul eroinei este un subofițer dur, practic, materialist și categoric (interpret Dumitru Năstrușnicu). El își va primi pedeapsa, pentru că normele umane nu pot fi încălcate cu atâta brutalitate.
Păstrând baza profund realistă a narațiunii, regizorul se servește de un limbaj echivoc, folosind o coloană muzicală adecvată, introduce scurte partituri amuzante, cum este cântecelul comic susținut de Marusia, cea care lucrează la fabrica de pește și miroase a pește, "grasa" cum i se mai spune, interpretă Diana Vieru, câștigătoarea premiului UNITER pentru cea mai bună actriță în rol secundar. Ea știe să se facă simpatică răsucind cu efecte drăgălașe dulcea limbă moldovinească. Străinul (Ionuț Cornilă) este atras de Mura spre a închiria o cameră, silueta lui fiind multiplicată vizual prin alți interpreți, alți virtuali chiriași. Fetele Aurica (Mălina Lazăr), Olea (Ioana Buta), Zina (Iuliana Budeanu), Veturia (Mara Lucaci), Vica (Diana Amitroaie) și Lucica (Ioana Aciobăniței), cărora le sunt schițate din fugă temperamentele, dau strălucire rotativă în fulgurația periodică a scenei. Par petale zburătăcite, desprinse din mărul înflorit în grădina unei primăveri visate ce nu mai vine. Băieții Dumitru Georgescu, Radu Homiceanu, Florentin Hrițcu și Costică Baciu sunt apariții discrete în acestă fluctuație amețitoare a feminității vaporoase.
Scenografia lui Cosmin Florea servește cu precizie ținta regizorală de a antrena în joc simultan mai multe secvențe. Sunt trei spații de joc repartizate judicios, simetric, după o schemă aproape clasică. Între camera lui Marinică (stânga) și cea a Murei (dreapta) e situată ușa mare (miraculoasă, extrasă din contextul realist al decorului) cu rol de fixare a unor determinări simbolice, momente statice expresionist concepute, flash-uri rezultate din matricea subiectului. Prin joc simultan se asigură o dinamică a evenimentelor, când narate la persoana întâi (citate din proza inițială), când expuse în prim plan ca rostogolire în prezentul acțiunii, mereu acaparant.