Şi uite cum intră Live, în regia lui Bobi Pricop în Ziua Z, în regia lui Bobi Pricop, ca într-o matrioşcă-mimesis a Tomisului originar

Spectacolul Ziua Z, în regia lui Bobi Pricop, cu Marian Adochiţei, Theodor Şoptelea, Cătălina Mihai, Florin Aioane, Andrei Bibire, Lana Moscaliuc, Lucian Iftime, Iulian Enache, Nina Udrescu, Liviu Manolache, Cosmin Mihale, Florentin Roman, Mirela Pană, Dan Cojocaru, Georgiana Mazilescu, Liliana Cazan, Ştefan Mihai, Cristiana Luca, Laura Crăciun, Adrian Dumitrescu şi Andu Axente, cinematografia Mihai Popa, muzica originală Eduard Gabia, streaming: Mizdan (Răzvan Rusu) e un nou reper în felul în care regizorii caută adaptarea teatrului la mijloace alternative, fiind transmis live din mai multe locuri, inclusiv dintr-o maşină aflată în mişcare. Pe de altă parte, putem să îl identificăm - pe bună dreptate - ca pe un buildungs-spectacol, cu o scenă atipică, de a cărui scenografie s-a ocupat Oana Micu.

Bobi Pricop aduce - pentru a doua oară - laitmotivul "live-ului" în Ziua Z (prima oară fiind chiar în spectacolul Live), dar de data aceasta îl consolidează mult mai bine. La fel cum "practice makes perfect", de această dată "live-ul" e masca unei satire emergente care cuprinde o groază de aspecte cotidiene foarte bine punctate, într-o coerenţă surprinzătoare (în pofida unei aparenţe intenţionate de haos) care are la bază reiterarea mitului Tomisului - uciderea de către Medeea a fratelui ei Absyrtus, numele oraşului venind de la un cuvânt despre care Ovidius în Tristele menţionează că s-ar traduce ca "bucată" / "ciopârţire". Cheia spectacolului ne e dezvăluită în final, când se construieşte o simetrie neaşteptată - pe de o parte Constanţa, oraşul care e întemeiat pe o crimă, pe de altă parte, mişcarea celor patru tineri răpitori ce se doreşte a fi "întemeietoare" pentru sistarea unor lacune sociale copleşitoare, ce se învârt, generic, în jurul corupţiei din ţară.

Desigur, elementul declanşator pentru întreaga mişcare este crima nepedepsită comisă de Coco Dincă, fiul unui magnat al imobiliarelor din Constanţa, acesta din urmă reuşind prin influenţarea poliţiei să obţină clasarea dosarului respectiv. Coco Dincă, beat şi drogat, ucide un om pe trecerea de pietoni, dar nu este sancţionat în niciun fel. Faptul acesta devine catalizatorul unui lanţ de frustrări ale celor patru tineri implicaţi, care amintesc şi de gestionarea fondurilor europene, poluare, lipsa autostrăzilor, contextul pandemic care a produs pe de o parte achiziţionarea de materiale nefolosibile, iar pe de altă parte profitul colosal al comercianţilor de măşti şi de produse sanitare. În esenţă, toate neregulile societăţii sunt motivaţie pentru acest act robinhoodian care se vrea a fi şi "artistic", anume răpirea fiului magnatului constănţean.

Postul de ştiri Briza TV, ale căror emisiuni le urmărim pe parcursul spectacolului, este tot o satiră, de data asta la adresa neprofesionalismului unor televiziuni / a modului în care se raportează / implică moderatorii în subiectele discutate. Desigur, totul arată de parcă intenţia a fost aceea de a include bloopersurile (gafele) în cadrul materialului filmat, feţele prezentatorilor trădând în fiecare clipă propriile convingeri. Pentru a completa această "ramă" a postului de televiziune imaginat, între momentele de breaking news ale firului narativ principal sunt intercalate alte emisiuni, la fel de "îndoielnic realizate", dar având un comic aparte.

Tensiunea pe care o conferă deja prezenţa "live-ului" este potenţată de lipsa de experienţă a răpitorilor, care pornesc transmisiunea în direct din greşeală cu trei minute mai devreme, timp în care îşi dezvăluie identităţile. Faptul duce la conflictul intern al lui Tudor (Florin Aioane), ce alege să îşi păstreze o vreme masca pe faţă, în vreme ce restul iterează ideea de asumare a mişcării şi a tuturor consecinţelor sale. Tot Tudor e cel care ţine neapărat să afirme pe live scopul "artistic" şi faptul că nimeni nu va fi rănit în vreun fel.

Dintre persoanele care intră în direct în cadrul emisiunii de ştiri, probabil una dintre prezenţele cele mai şocante e cea a bunicii lui Coco Dincă, ea susţinând cu nonşalanţă că "toată Constanţa ştie de frica familiei sale". Ea nu îşi face griji deloc în privinţa nepotului ei - deşi evită şi trimite în derizoriu subiectul accidentului produs de acesta - ci mai degrabă pentru cei patru tineri care habar nu au în ce s-au băgat, deoarece tatăl lui Coco e deja pe urmele lor.

Dinamica împiedicată se menţine pe toată durata spectacolului, răpitorii făcând şi un accident de circulaţie şi încearcă să amâne amiabila pe ziua următoare. Indivizii a căror maşină a fost lovită îi şicanează, încearcă să le fure un go-pro, îi acuză că filmează porno în maşină. Dar şoferul-răpitor demarează şi îi lasă cu buza umflată.

Checkpointul final este digul, locul în care Coco este aşezat în genunchi după un gard cu gratii şi este pus să citească de pe prompter o declaraţie prin care se alătură mişcării pe care accidentul său a declanşat-o. Toate ameninţările devin din ce în ce mai precipitate până în punctul în care cercul mitic al lui Absyrtus se închide printr-un act radical.

O idee memorabilă pe care o transmite spectacolul este aceea de "a nu confunda presa cu activismul", recomandată Anei, una dintre răpitoare, absolventă de jurnalism. Desigur, aceeaşi televiziune viciată care confundă ea însăşi presa cu activismul, prin operatorii ei, face afirmaţia respectivă, o ipocrizie care ascunde jumătate din adevăr.

Live-ul e epitoma transparenţei şi asumării, dar principiul de la care porneşte totul - cel de "a-ţi face singur dreptate" - pare, pe cât de bine-intenţionat la nivel macro, pe atât de prost ales pentru a oferi, de fapt un exemplu. În final se ajunge tot la legea talionului, iar mesajul în sine devine desuet, antiexemplar.

Toate revoluţiile au avut câte un factor declanşator, multe dintre ele fiind chiar quiproquo-uri pentru alte probleme deja existente, e adevărat, dar - lăsând la o parte impactul uriaş şi preluarea imediată a tuturor televiziunilor - iniţiativa în sine e susceptibilă de enorm de multe semne de întrebare la nivelul moralităţii, iar eficienţa îi e dată peste cap de finalul care nu conduce nicidecum către ieşirea din acest "labirint al lui Pan".

Mai mult, un astfel de "cancan" atrage prezenţa unei instituţii deja autohtonizate în ţara noastră, aceea a "părerii". Moderatorii ştirilor citesc comentariile postate de către foarte mulţi indivizi, comentarii care nasc dihotomia erou-infractor. În situaţiile astfel create e important să se ţină cont şi de intenţia în ansamblul ei, dar şi de mijloace. E păcat că - de cele mai multe ori - mijloacele pertinente sunt cele inefective.

Ziua Z şochează prin umorul involuntar care îmbracă un subiect sensibil, fapt care duce la un fel de ping pong al reacţiilor spectatorului. Râzi - te simţi prost că râzi - eşti conştient că tot ce se întâmplă e cât se poate de serios din punct de vedere al implicării pentru unele persoane - râzi din nou - te simţi prost că râzi... Şi tot aşa. Un cerc vicios care funcţionează ca mimesis al spectacolului, care în sine e mimesisul Tomisului originar - lucrul măreţ întemeiat pe o crimă.