După o pauză de patru luni în care am avut de-a face cu haosul propriei vieţi, reiau ciclul cronicilor de teatru, şi implicit al haosului extern, aşa cum l-am şi început: cu un spectacol hibrid de Bobi Pricop, care îmbină elementele cinematografice cu cele teatrale. De ce spun haos extern? Fiindcă spectacolul tratează teme neliniştitoare pentru oricine se încumetă să îl urmărească, iar impactul este cu atât mai mare, cu cât aceste teme sunt mai aproape de noi. Oraşul Constanţa poate nu este chiar centrul României, dar în acest caz este reprezentativ pentru o ţară întreagă.
Ziua Z foloseşte creativ un scenariu scris de Ionuţ Sociu, creionat special pentru acest spectacol, este pus în scenă la Teatrul de Stat Constanţa şi spune povestea a patru tineri care doresc să pornească un manifest într-o ţară în care toate lucrurile par să involueze. Şi o fac răpind fiul unei persoane influente din oraş. Alegerea lui Coco Dincă pentru a fi răpit survine în urma unui accident de care acesta a fost vinovat, dar de repercusiunile căruia a scăpat datorită tatălui său. Acţiunea se desfăşoară live, atât într-o maşină care goneşte pe străzile oraşului, cât şi într-un "studio", conturat în incinta Teatrului de Stat Constanţa, scenografia fiind semnată de Oana Micu. Astfel, cu această poveste, Bobi Pricop reuşeşte să continue demersul prin care încearcă să-şi adapteze conţinutul artistic noilor schimbări din domeniu şi răspunde afirmativ întrebării: poate teatrul să rămână relevant într-un context restrictiv (având în vedere şi "scenariul roşu" în care se află constănţenii la momentul actual)?
La începutul spectacolului suntem introduşi în lumea canalului de televiziune TV Briza de către o pseudo-clarvăzătoare, interpretată foarte convingător de Georgiana Mazilescu, care rezumă încă din primele cinci minute întregul fir narativ al piesei şi deznodământul acesteia. Ne explică că am trăit orbeşte în ultimii ani, guvernaţi de o lege a materialismului şi individualismului şi promite o eră mai bună, pe care fiecare dintre noi a anticipat-o în primele luni de pandemie, însă de care am uitat, totuşi, prea repede: era egalităţii şi a compasiunii. La final, însă, lansează o atenţionare: manipularea este la ordinea zilei, astfel că ar trebui să fim atenţi la ce ni se prezintă şi să nu credem tot ce vedem şi auzim, căci s-ar putea să fie vorbele unor "fanatici". Cum să n-ai încredere în cineva atât de binevoitor, care pune telespectatorul în gardă din dragoste pentru individ, după un întreg discurs despre "Marea Resetare" şi o posibilă nouă ierarhie socială?
Prezentatoarea emisiunii "Semne şi constelaţii", pe numele ei Ela, este întreruptă de un ipocrit chiar mai mare (incredibil!), fostul preşedinte al Consiliului Judeţean, proaspăt ieşit din închisoare. Şi nu ieşit ca orice criminal de speţă joasă, ci ca un adevărat politician, care ştie să profite la maxim de timpul său liber din închisoare: fraged autor de cărţi. Adrian Dumitrescu reuşeşte să transforme mândra îngâmfare a acestui personaj într-o trăsătură insuportabilă, într-atât încât ai fi tentat să crezi că urmăreşti cu adevărat un canal de ştiri, şi nu un spectacol de teatru.
Transmisiunea este întreruptă din nou, de data aceasta suntem aruncaţi direct în miezul acţiunii, destinul telespectatorilor este acum legat de cel al unor patru tineri activişti, Jimmy, Ana, Paul şi Tudor (interpretaţi cu mult curaj şi determinare de Marian Adochiţei, Cătălina Mihai, Theodor Şoptelea şi Florin Aioane), şi de călătoria lor iniţiatică, mijlocită de maşina în care se află + calul modern al eroilor din basmele de zi. Cei patru par a constitui, la începutul evenimentului, un personaj colectiv, împărtăşind aceleaşi convingeri, frustrări şi dorinţe arzătoare de a modela lumea după un cod propriu al onoarei şi justiţiei, pedepsind nelegiuiţii şi apărând asupriţii. Ei înşişi par să se considere o întruchipare fizică a celor patru călăreţi ai Apocalipsei (bineînţeles, o variantă care taxează exclusiv personajele negative), trimişi de divinitate pentru a readuce ordinea şi pentru a sancţiona fărădelegea. Cu ei se află zmeul cel rău, reprezentat de Coco Dincă, ucigaşul - scăpat de închisoare prin mijloace neortodoxe - unui băiat de doar 18 ani. Însă realitatea nu e nici basm, nici povestire biblică, şi se întâmplă de cele mai multe ori ca aceste concepte de "bine" şi "rău" să se întrepătrundă, iar linia fină dintre justiţie şi violenţă să pălească. Purtarea eroilor noştri pare demnă de urmat, se vine cu argumente solide în favoarea mişcării lor, dar se ridică şi anumite întrebări legate de moralitate. Până la urmă, dacă întreaga lume ar merge pe principiul "ochi pentru ochi", am ajunge cu toţii orbi, nu? Dar asta e o dezbatere la fel de veche ca civilizaţia...
Momentele de acţiune propriu-zisă sunt presărate cu conversaţii între cei doi prezentatorii TV (Vanda şi Cornel) şi diferiţi invitaţi pe care îi priveşte direct sau indirect situaţia actuală. Domnul Truică, şeful IJP Constanţa, se eschivează pe cât posibil, evitând să răspundă la întrebările prezentatorilor. Când apare a doua oară pe ecran şi vrea să plece, airpods-urile lui constrastează cu uniforma pe care o poartă, dezvăluind-o ca pe o simplă mască sub care îşi ascunde adevărata identitate. Violeta Dincă, bunica celui răpit şi mama "regelui imobiliarelor din Constanţa", îşi etalează aroganţa şi self entitlement-ul <>nobr>într-un scurt interviu în care reuşeşte să se contrazică singură cu privire la rolul pe care ar trebui să îl aibă poliţia în această poveste. Tavi Scutaru, redactor şef la Glasul Constanţei, vede tot cazul ca pe un puzzle, dar oferă şi informaţii importante despre cei patru răpitori - cu siguranţă nu atât de "perfecţi" din punct de vedere ideologic pe cât am fi fost tentaţi să credem la început -, care ar putea converge spre descifrarea lui. Irina Popa, sociolog şi profesor la Universitatea Ovidius din Constanţa, este probabil cel mai lucid personaj din tot spectacolul. Este singura care realizează pista greşită pe care se îndreaptă cei patru bine-intenţionaţi, afirmând categoric: "Violenţa compromite principiile de la care ai pornit." Păcat că discursul ei coerent şi relevant este întrerupt pentru a face loc indolenţei şi neseriozităţii. În final, toate aceste personaje nu fac nimic altceva decât să îşi dea neputincioase cu părerea.
Eroii (sau, poate, antieroii) noştri încearcă să îşi justifice viitoarele acte de violenţă printr-o listă lungă de cazuri ilegale din ultimul an - de altfel, foarte valabile şi actuale pentru societatea românească modernă -, pentru a demonstra că cel al lui Coco Dincă nu este un caz izolat, dar şi prin istoria şi etimologia oraşului Tomis, principiul prin care victima trebuie să treacă printr-o schimbare fundamentală pentru a-şi răscumpăra greşelile (principiu care constituie şi ideea de bază a filmelor Saw) şi citate din Metamorfoze-le lui Ovidiu. Se folosesc de principii, istorie şi cultură pentru a se convinge mai întâi de toate pe ei înşişi că ceea ce urmează să facă este lucrul "corect". Totul se întâmplă la apus, pe o faleză. Cerul pare cuprins de flăcările Apocalipsei în miniatură pe care cei patru sunt pe cale să o declanşeze. Dar când iadul se dezlănţuie, ce mai rămâne de făcut? Să mutăm pe o emisiune despre patriotism, familie şi valori tradiţionale, că am avut parte de prea multe inovaţii şi reforme într-un timp prea scurt. Doar trebuie să trăim în continuare. Apocalipsa nu a venit cu adevărat. Nu pentru noi. Nu azi. Fiindcă putem fi conştienţi de ororile din jurul nostru în fiecare zi, ceea ce trăim e mai rău decât Apocalipsa.