E necesar să precizez că Ziua Z e un spectacol hibrid, exclusiv alcătuit din imagini transmise la distanţă, difuzat online la premieră, în plină pandemie, ce va fi fascinant de (re)văzut în sala Teatrului de Stat din Constanţa, acolo unde Oana Micu imaginează un studio de televiziune pe care echipa tehnică - începând cu constantul colaborator muzical al lui Bobi Pricop, Eduard Gabia, şi continuând cu toţi ceilalţi, dedicaţi filmării şi editării - îl transformă într-unul de-a dreptul funcţional. Abia la genericul de final vedem scena şi putem simţi, preţ de o clipă, atmosfera la un astfel de spectacol. Altfel, suntem în faţa unui ecran TV, al unui post care chiar poartă un nume: Briza TV. Şi nu-i chiar un loc comun, având în vedere localizarea producţiei, care mizează pe conectarea la timpul şi spaţiul real, dar poate fi citit şi în cheia epocii, adierea putând fi emblema unei prese superficiale, auto-limitată la zvonuri şi informări neverificate.
Revenind la rubrica de astrologie cu care debutează spectacolul, treptat, cuvintele rostite mi-au atras atenţia. Apoi am realizat că emisiunea se numea Semne şi constelaţii. Iar Ionuţ Sociu, autorul textului, s-a documentat atent, astfel încât totul este bine ancorat în universul ideatic al zilei. În contextul spectacolului, discursul prezentatoarei Ela Prodan aruncă în joc cuvinte cheie din tot ce va urma. Georgiana Mazilescu, actriţa cu voce caldă, bine reţinută, cu un chip de sfinx uşor surâzător, cu ochii abia ghicindu-se, ca prin viziera unui cavaler, cu gesturi armonioase, în care degetele sunt mereu lipite şi palma întoarsă spre sine. La replica ei: "când zic înţelegem, mă refer la cei care au ochi şi urechi pentru asta şi nu la turmele care se lasă manipulate şi care se pierd prin întunecime" camera de filmare (cinematografia e semnată de Mihai Popa) se apropie de chipul ei, conferind privitorului percepţia unei integrări în cercul unor iniţiaţi ("nu contează câţi suntem, nouă ne va mai uşor în ceea ce va urma"). Întreg spectacolul inserează multe aspecte din arsenalul de atracţie al realizatorilor TV, ca şi din ticurile şi din tarele jurnalismului malformat. Ela înşiră: "marea resetare", "materialism şi individualism", "vom intra într-o eră a egalităţii şi compasiunii dincolo de mercantilism", ca într-un marxism ezoteric. Cuvinte natural generoase într-o opoziţie care îmbracă în dizgraţie tot ceea ce precede viitorul. Şi ce firească plasare a lor în sfera astrologiei. Misteriosul bine suprem, ca ţel al omenirii, este pavat cu violenţe, cu sacrificii, cu sânge. Aşa cum, de altfel, nu doar povestea din Ziua Z ajunge să ilustreze, dar cum, desigur, ştiam din tentativele de aplicare a utopiilor. Conform bunei tehnici de captivare a unui public destul de larg, 'Pythia' avertizează "să fim atenţi la ceea ce ni se prezintă" (ne spune limpede despre fake-news). Mai mult, 'Pythia' vorbeşte despre fanaticii care ne vor amăgi promiţându-ne acel bine suprem. Rămâne ca noi, aidoma lui Cresus, care n-a întrebat mai mult, să desluşim care promisiuni se pot îndeplini şi care nu. Ela adaugă un disclaimer, pentru că mulţi vor veni să redefinească binele şi dreptatea. Pentru că, zicea ea, ni se va impune câte o nouă religie. Ceea ce, într-un fel, trăim deja, ca o adeverire a profeţiei apocrife a lui Malraux (cu diferite forme ce i se atribuie, mistica fiind decelabilă, azi, politic sau social).
Preambulul odată încheiat, suntem brusc aruncaţi în thriller. Brusc şi nu prea, pentru că publicitatea este hrana televiziunii, chiar şi când e toxică. Clipul politicianului care-şi pregăteşte revenirea (Adrian Dumitrescu într-un rol nu uşor) este o mică bijuterie. Comică în sine şi lucidă în descrierea unor mecanisme de învăluire. Un model de manipulare practicată de echipele de PR în campanii. De la plasarea personajului într-o librărie, mai mult, mimând interesul pentru nişte cărţi dintr-un raft, până la cuvintele menite să atragă simpatie, ori la cravata de un albastru simbolic. Începând de la citatul din Confucius şi până la "încarcerat pe nedrept", trecând, desigur, prin sloganul "în calitate de preşedinte al Consiliului Judeţean, mi-am făcut întotdeauna datoria faţă de voi". Comică este nu doar invocarea cărţilor scrise în închisoare, ci şi titlurile lor, pretenţiile de consistenţă ştiinţifică. Iar cartea Fortăreţe, formaţiuni şi femei - o altă istorie a Dobrogei din evul mediu până azi pare a fi chintesenţa butaforiei noastre. Pentru ca în final, auzind cine sunt invitaţii la propusa lansare a cărţilor, un procuror şi un preot, să simţi brusc că umorul e alungat de enervare. Spectatorul e pregătit pentru racordul cu subiectul principal.
Povestea răpirii fiului unui potentat, ca punct de plecare pentru o mişcare socio-politică, mediatizată prin intermediul televiziunii, este din stirpea revoluţiei televizate, păstrând proporţiile. Iar ca realizare m-a dus cu gândul spre filmul lui Cristi Puiu, Marfa şi banii, inclusiv ca localizare a acţiunii, nu doar prin tensiunea indusă cu măiestrie dramaturgică şi montaj video. Replici credibile, tipologii reale, detalii semnificative. Un balans continuu între temerea ascendentă şi comicul bine strecurat punctual. Cei doi prezentatori sunt cuceritor jucaţi de Lana Moscaliuc şi Lucian Iftime. Abia acum descopăr trupa constănţeană şi o fac într-un moment fast al jocului lor. Au micile gesturi pe care spectatorul le recunoaşte din atâtea studiouri TV, ticuri şi gafe, cutume şi intenţii de originalitate. Lana Moscaliuc, gravă şi pozând o verticalitate inflexibilă, la propriu şi la figurat, roteşte capul spre colegul ei ca şi cum ar transmite material un cuvânt, se arată ofensivă în relaţia cu purtătorul de cuvânt al poliţiei (impasibilul chip al lui Liviu Manolache, pozând adecvat şabloanelor alimentate de instituţii nepăsătoare), prilej cu care ţine să i se adreseze cu nume şi prenume (Vanda Dobrin), are şi o ironie preluată în urma controverselor iscate pe seama bulversărilor din spaţiul anglo-saxon ("toata lumea vede antifa peste tot"), impresionând, la final, prin emoţia personajului în faţa tragediei. Vocea, nodul în gât, privirea, mesajul pentru delimitarea de această oroare sunt atributele unui rol puternic. Cât timp mai este vizibilă, ea continuă să fie afectată de cele implicate, deducând şi spaima faţă de identificarea responsabilităţii jurnaliştilor. Toate cuvintele ei de până atunci intră în analiza acestei întâmplări, emblematice pentru această epocă.
Lucian Iftime ponderează gravitatea din platou printr-un chip cu o tentă discret mucalită. La el se simte această însoţire a seriozităţii de o mare doză de umor. O detaşare aparent nepăsătoare dar mai aproape de o prudenţă salvatoare. Cei doi jurnalişti TV au alături, la un moment dat, un coleg din presa scrisă, Tavi Scutaru, redactorul şef al unui ziar local. Dan Cojocaru ilustrează perfect un tip de ziarist experimentat, care a traversat postdecembrismul jurnalistic, atât de agitat, în Constanţa chiar de rememorat din perspectiva numelui Mazăre. Şi el rosteşte două replici cheie atunci când evocă felul în care a cunoscut-o pe cea din echipa răpitorilor. Ca veteran al presei, enunţă un principiu important al profesiunii: "jurnalism, nu activism!". Un principiu tot mai des asaltat. Briza TV se plasează, prin gestionarea acestui Breaking News, într-un jurnalism implicat, atâta vreme cât apelează la poliţie, fie şi cu ironie, dar semnalând necesitatea unei intervenţii.
Activismul invocat de ziarist ni se derulează în toată amploarea chiar din discursul protagonistei. Ana, în interpretarea viguroasă a Cătălinei Mihai, este personajul cel mai dinamic prin replică. Ştie bine ce vrea, are o întreagă filosofie închegată, a acumulat un potenţial ce răbufneşte acum şi pare menit să schimbe lumea. Ziaristul îi mai descrie un atribut: discurs ce i-a amintit de anii '50. Replica asta mi-a amintit de una similară, pe care am primit-o de la cineva mai aproape decât mine de acele vremuri, rostită ca frână la efervescenţa protestelor împotriva deformării legilor justiţiei. Replica preopinentului meu voia să diminueze curentul stârnit de valul articolelor despre marea corupţie din România. Comparaţia mi s-a părut forţată, cel puţin prin faptul că nu mai trăim într-un regim totalitar. Prudenţa faţă de acurateţea articolelor a mai crescut, între timp, indiferent de patosul lor, de măreţia cauzei, pe măsură ce au venit şi dovezile, mai discrete, ale unei varietăţi de nuanţe greu de tranşat în afara cadrului legal.
În ce priveşte calitatea de limbaj al anilor '50, am regăsit-o, surprins, mai degrabă la foarte tineri activişti, uneori artişti, într-o retorică pe care o credeam definitiv compromisă. Ana este ideologul grupului, un grup alcătuit din tipuri diferite. Ea vine dinspre jurnalism, calificată să desluşească realitatea, educată să se exprime convingător, structural alcătuită pentru iniţiativă şi cu spirit conducător. Jimmy este doar aparent un lider, mai mult un individ care îşi dezvoltă singur o teorie despre societate, cu personalitate, înconjurat fie de admiratori, fie de neîndrăzneţi, care decade constant (îmi aminteşte personajul jucat de Michael Douglas în Falling Down), într-o manieră discret tragică, doborât de vârtejul unor interpretări agresive ale unei realităţi încărcate de nedreptăţi. Marian Adochiţei joacă ponderat, cu un calm aparent, ca o constantă, de la temperarea colegilor tensionaţi, prin gestionarea întâmplării rutiere ce le scoate în faţă doi dubioşi (Florentin Roman şi Cosmin Mihale, excelenţi prin redarea unei atitudini cu o undă de umor pe o rezultantă puternic tensionată), până la serenitatea dinaintea scenei finale.
Crima, filmată de la distanţă, rămâne pe retină prin gest, surprinzătoare, neanunţată de nimic, cu atât mai pilduitoare pentru condiţiile unei izbucniri vulcanice pe nişte acumulări puse sub semnul repetat invocatei necesităţi a sacrificiului. O retorică tot mai aproape de cea legionaroidă, tot mai apăsătoare. Iraţionalitatea acestui gest, semnalată în cadrul mirific al mării prin invocarea gestului fratricid (Ionuţ Sociu este şi autorul unui scenariu foarte bun pentru spectacolul Medea's boys, regizat de Andrei Majeri la Apollo 111 - când, cred eu, era potrivită includerea Tomisului, dincolo de vreo temere de orgoliu local), se vede, retrospectiv, altfel la rememorarea patosului aproape mistic al arsenalului de articole de presă pe tema corupţiei justiţiei.
Dacă retorica menită să stârnească reacţia oamenilor, ca la o mişcare provocatoare, alimentând susţinerea prin recursul la repetatele ştiri despre nedreptăţi, împingând treptat lucrurile spre acceptarea violenţei ("Violenţa poate fi un act fondator"), ajungând până la invocarea necesităţii sacrificiului, este în limitele deja cunoscute ale unei concepţii de extremă brună, aici fără componenta etnică dar cu fanatism adaptat, surprinde alăturarea artei.
Tudor, în interpretarea lui Florin Aioane, este unul dintre cei doi artişti din grup (nu are importanţă că personajele sunt exmatriculate de la facultate) - celălalt, Paul, în interpretarea lui Theodor Şoptelea, fiind mai mult dedicat suportului tehnic (şi, ca de obicei, taman dinspre tehnica văzută ca infailibilă vine breşa de vulnerabilitate). Tudor simte nevoia unei precizări pe care o rosteşte cu dramatism, definindu-i sensibilitatea şi conştiinţa: "Tot ce urmează să facem noi astăzi este o formă de artă. [...] E un concept artistic". Dar vulnerabilitatea este mai gravă la această abordare a artei. Taman sensibilitatea, estetică, dar, mai nou, prin asta înţelegând social-politică, este direcţionată surprinzător într-o direcţie în care derapajul este perceput destul de repede. În cazul acestui thriller cel care susţine demersul artistic e naiv, nu desluşeşte potenţialul exploziv, este surprins de turnura lucrurilor, devenind complice inocent la crimă. Personajul lui Theodor Şoptelea, bine jucat cu aer juvenil (vezi secvenţa cu muzica în boxele maşinii, pe când ceilalţi sunt tensionaţi), îşi asumă gafa tehnică dar are şi sinceritate în exprimarea recunoaşterii şi a scuzelor.
Personajul lui Florin Aioane rămâne cu tulburarea de a fi avut premoniţia din anunţul patetic de la început: "Nimeni n-o sa comită nicio prostie. Nimeni nu păţeşte nimic."
Atât de invocata expresie veche a căii spre iad, pavate cu bune intenţii, se potriveşte în mare parte artei activiste care, deşi se revendică dinspre realitatea societăţii, se dovedeşte a nu o înţelege în profunzime. La propriu, pavajul acestui road movie ajunge la fâşia de beton a unui dig, un capăt de drum. Un drum închis. În clipa tragică a crimei fanatice, Ana, cu acuitatea ei, are replici despre prezenţa armei şi despre gest. Paul, artistul pasional, este surprins o clipă paralizat de ceea ce vede. Are în mâini unul dintre cartoanele de manifestare artistică. Un citat din Metamorfoze (Ovidiu, cum altfel?!): in nova fert animus mutatas dicere formas corpora, menit să impună schimbarea victimei (te poţi gândi la reluarea ideilor despre reeducare, puse în practica de comunismul de la noi ori din China).
Andrei Bibire, alias Coco Dincă, reuşeşte să transmită, deşi cu căluş la gură mai tot timpul, nu doar disperarea sau aroganţa unui răsfăţat de soartă şi de părinţi dispreţuitori ai regulilor din societate (în rolul tatălui, Iulian Enache, exclusiv pe micul ecran al telefonului, în rolul bunicii, agresive, Nina Udrescu, provocând un gând către Poziţia copilului, filmul lui Călin Netzer), dar şi o dorinţă de nuanţe şi, la final, o confesiune despre conştiinţă.
Bobi Pricop a montat într-un mare fel, la Craiova, o tragedie modernă, Radio, pe text de Eric Bogosian. Acolo, punctul fatidic se petrecea pe când postul de radio trecuse la o emisiune nonşalantă. Aici, la Constanţa, postul TV închide brusc segmentul tragic de Breaking News şi comuta pe un registru facil, terapeutic, într-un fel. Cu gândul să uitam cât mai repede. După toata acea tensiune am simţit firesc asta. Şi prezentatoarea ce apare în studio (interpretata de Liliana Cazan) afişează o atitudine complexă de stânjeneală pentru contextul în care apare şi de facil bine sedimentat, ilustrat în secvenţele de promovare a emisiunii Canapeaua Angelei, încă una care a diluat un standard al divertismentului.
Ceea ce îmi pare, însă, neizbutit în spectacol este tocmai conţinutul acestei ilustrări a divertismentului. Că o asemenea emisiune este mai degrabă ridicolă, după cum ne-am obişnuit să vedem, era de aşteptat. Dar îmi pare că maniera de redare a fost prea caricaturizată, se simte un contrast de formă cu tot ce fusese înainte. Apoi îmi pare sensibilă asocierea cu acest nou subiect de discuţii, o parlamentară devenită brusc prezentă în mass media şi pe internet. Îmi pare că, dincolo de plauzibilitatea unor motive, se alunecă spre o ţintă facilă, ajungându-se la un şablon. Aşa cum s-a întâmplat cu fostul preşedinte american ori cu Viorica Dăncilă. Pornind de la elemente ridicole sau blamabile, nu a mai existat niciodată luciditatea de a despărţi lucrurile. Practic s-a închis nu atât dialogul cât exact o fereastră spre schimbare. În absenţa sensibilităţii, arta îşi pierde esenţa. Încheierea spectacolului pare că vrea să inducă o concluzie punctuală, găsind un ţap ispăşitor. Pare că nevoia de inamic a fost alimentată cu ceva nou şi de-acum exista vinovatul de serviciu, motivul luptei continui.
Spectacolul construit de Bobi Pricop şi Ionuţ Sociu este prea puternic şi necesar pentru a se dilua cu acest final. Teatrul constănţean, în directoratul lui Erwin Şimşensohn, atent la noile nume din teatrul românesc, atent la nuanţe şi deschis către public, atrage atenţia cu această propunere, menită să nască dezbateri şi reflecţii. Inclusiv, de ce nu, în mediul academic, exemplificat în spectacol prin intervenţia televizată a unei profesoare, în interpretarea atentă la tipologie a Mirelei Pană, chiar dacă acolo e sub o uşoară ironie vizavi de un anume didacticism şi un balans între tentaţia etichetării şi ezitarea unei asumări clasificatoare.
Îmi pregătisem, vizavi de miza acestui spectacol, un citat din cartea lui Ion Militaru, Viaţa elementelor - trei exerciţii de căutare a fericirii, unul preluat din segmentul în care filosoful îşi caută argumentele în opera capitală a lui Cervantes. El porneşte de la observaţia că Don Quijote se simte bine în lumea elementului, o lume simplă şi naturală. Apoi "lumea de faţă este ştearsă prin neglijenţă şi lipsă de interes, cealaltă creşte, se dezvoltă şi ia chipul celei din cărţi". Întâmplarea face să dau peste ceea ce spunea Philip Roth: "Romanele influenţează cu adevărat atitudini, modelează opinii, schimbă comportamente - şi, desigur, o carte poate schimba viaţa unui om -, însă asta datorită deciziei luate de cititor de a folosi ficţiunea conform propriilor scopuri (care pe romancier l-ar putea oripila) şi nu pentru că romanul e incomplet dacă nu există un cititor care să treacă la acţiune."
Cei patru protagonişti ai poveştii de mai sus îşi aleseseră drept mască de protecţie a identităţii o reproducere a faimoasei bocca della verità. Hazardul le-a făcut inutile. Drept care putem reflecta asupra consistenţei adevărului din spusele fiecăruia dintre noi.