Proof. Dovada

Regia: John Madden
Distribuţia: Gwyneth Paltrow, Anthony Hopkins, Jake Gyllenhaal, Hope Davis
Un film inspirat după o piesă de David Auburn
Scenariul: David Auburn şi Rebbeca Miller
Regia: John Madden
Produs de: Jeffrey Sharp, John N. Hart Jr, Robert Kessel
Produs de: Alison Owen
Director de imagine: Alwin Küchler b.s.c.
Muzica: Stephen Warbeck


 Comentariul regizorului

În matematică, soluţiile pentru probleme inimaginabil de complexe pot fi găsite prin aplicarea unui set riguros de reguli. Ipotezele sunt supuse unui şir de deducţii care pot conduce, dacă se urmează traseul corect, la un rezultat fără echivoc: dovada. Şi în viaţă căutăm soluţii, dar regulile sunt subiective, flexibile şi trebuie negociate. Cine suntem? Ce ştim despre noi înşine? În ce putem avea încredere, când este vorba de relaţia noastră cu alţii? Tânjim după certitudine şi siguranţă, dar trebuie să tragem concluzii pe baza unor dovezi incomplete. Şi, ca urmare, aceste concluzii par provizorii sau incorecte.

Acest film explorează un mister a cărui soluţie se află undeva între certitudinile matematicii şi perspectivele schimbătoare ale experienţei umane, având de-a face cu valori intangibile, care sunt dificil de verificat: încredere, dragoste, judecată sănătoasă.


 Sinopsis

Proof este povestea fascinantă a unei tinere enigmatice, urmărite de trecutul tatălui său şi de umbra propriului ei viitor, explorând legăturile dintre geniu şi nebunie, precum şi relaţia tandră dintre taţi şi fiice, natura adevărului şi a familiei.
În ajunul zilei când împlineşte 27 de ani, Catherine (Paltrow), o tânără care şi-a petrecut ani de zile îngrijindu-l pe tatăl ei, un personaj genial, dar dezechilibrat, un geniu al matematicii pe nume Robert (Hopkins), trebuie să se confrunte nu numai cu întoarcerea surorii ei înstrăinate Claire (Davis), ci şi cu atenţia pe care i-o acordă Hal (Gyllenhaal), un fost student al tatălui ei, care speră să găsească elemente valoroase în cele 103 caiete de notiţe ale lui Robert.
În confruntarea cu afecţiunea lui Hal şi planurile poruncitoare ale lui Claire, ea se luptă să rezolve cea mai complicată problemă dintre toate: Cât de mult va moşteni ea însăşi din nebunia - sau geniul - tatălui ei?


Despre producţie

 Geneza filmului

Piesa Proof a lui David Auburn s-a jucat în premieră la Manhattan Theater Club în mai 2000, apoi s-a mutat la Walter Kerr Theater, pe Broadway, pe 24 octombrie 2000. A devenit producţia cea mai longevivă de la Amadeus încoace.

Jeff Sharp, partener în compania new yorkeză de producţie Hart Sharp Entertainment (Boys Don't Cry, You Can Count on Me), a citit prima dată piesa sub forma scenariului anterior primei puneri în scenă, la Manhattan Theater Club. A fost imediat cucerit de stilul lui Auburn. "Mi-a plăcut grozav ce scrisese David şi am intuit că avea să fie începutul unei cariere solide a unui mare autor de teatru. Citind scenariul, nu l-am văzut imediat ca film. Abia după ce am văzut piesa mi-am dat seama ce potenţial cinematic are", spune Sharp.

John Hart, partenerul de producţie al lui Sharp, adaugă: "Am fost la un matineu cu Robert Kessel (un alt producător al filmului) şi m-am îndrăgostit imediat de această piesă. Am găsit că are o anume eleganţă şi că ar trebui să facem tot posibilul ca să o transformăm într-un film. Mulţi se opresc asupra unor lucrări, dar apoi nu le finalizează. Noi nu alegem foarte multe, dar absolut tot ce alegem intră în producţie."

La momentul respectiv, Hart şi Sharp s-au întâlnit cu David Auburn şi şi-au prezentat ideile pentru film. Sharp explică: "I-am spus lui David că am vedea Proof ca pe un film care să respecte tradiţia filmelor noastre anterioare. David a fost încântat că am produs You Can Count on Me, pentru că acesta fusese filmul lui preferat din anul anterior şi pentru că se baza pe un text al lui Kenneth Lonergan, care este tot autor de teatru."

În lunile care au urmat, piesa lui Auburn a câştigat Premiul Pulitzer 2001 pentru Dramă şi Premiul Tony 2001 pentru "Cea mai bună piesă", "Cel mai bun regizor" (Daniel Sullivan) şi "Cea mai bună actriţă" (Mary Louise Parker).

Hart Sharp Entertainment a pornit apoi să găsească regizorul potrivit pentru acest material. John Hart spune: "Am considerat de la bun început că John Madden era opţiunea ideală pentru acest proiect. A citit piesa şi i-a plăcut foarte mult, dar iniţial nu a 'văzut-o' neapărat ca film. Printr-o succesiune neobişnuită de evenimente, a ajuns însă să revină asupra textului, pentru că a pus el însuşi în scenă această piesă la Donmar Warehouse din Londra, şi a avut cu totul alt sentiment referitor la proiectarea ei pe ecran".

Chiar înainte de a fi abordată de Hart Sharp pentru rolul lui Catherine, Gwyneth Paltrow a avut o experienţă minunată, jucând rolul respectiv pe scenă, la Donmar, în regia lui John Madden. Acesta a fost debutul ei în teatrul londonez şi i-a atras elogii unanime din partea unei comunităţi de critici recunoscute pentru scepticismul său. Pentru că fusese o experienţă atât de bună, ea a acceptat rolul, explicând: "Nu ştiam ce program ne vom permite, iar John a vrut să vadă dacă nu putem împărţi scenariul, dar amândoi am fost atât de atraşi de acest material şi am trăit o experienţă atât de extraordinară montând piesa, încât eram decişi să încercăm să facem proiectul să funcţioneze şi ca film."

Mai târziu, în cursul proiectului, când s-a stabilit că o mare parte din film se va turna în Marea Britanie, Alison Owen (Sylvia, Elizabeth) s-a implicat în proiect, în cadrul echipei de producţie. Iată ce spune Owen despre colaborarea sa cu John: "John se implică atât de mult! Este extraordinar. N-am mai colaborat niciodată cu cineva care să lucreze cu atâta pasiune şi intensitate. A gândit totul, până în cele mai mici amănunte, şi, în ciuda faptului că plănuieşte totul atât de meticulos, reuşeşte să păstreze totuşi o fluiditate şi o spontaneitate reală în ceea ce face. Este un maestru al artei sale - aş fi fericită să nu mai lucrez niciodată cu altcineva. Este o fericire să lucrezi cu el."

Hope Davis, care joacă rolul lui Claire, este de acord: "Sper că John mă va mai invita să colaborez cu el, în viitor. Este foarte energic, foarte concentrat pe ceea ce face. A înţeles fiecare cuvinţel din material, pentru că mai lucrase şi la piesă. Părea deja să fi învăţat replicile pe dinafară. E minunat să te uiţi la el, în timp ce se filmează. Stă lângă monitor, rosteşte cuvintele o dată cu actorii, pe măsură ce îşi spun replicile. Este atât de implicat! Îi place grozav să filmeze şi este extrem de plăcut să lucrezi cu el. A fost una dintre acele oportunităţi rare despre care ştii că, de fiecare dată când regizorul se apropie să îţi dea nişte indicaţii, ele îţi vor fi de folos." Proof marchează a treia colaborare a lui Gwyneth Paltrow cu regizorul John Madden. "Cred că John este extraordinar, fiindcă întotdeauna găseşte ceea ce este adevărat, are idei şi instincte clare în ceea priveşte adevărul emoţional şi modul în care îl poţi exprima. Imaginile lui sunt foarte frumoase, ştie minunat de bine să spună poveşti şi este un om adorabil! E foarte plăcut să te afli zi de zi în preajma lui," spune Paltrow.


 De pe scenă pe ecran

În aprilie 2002, Madden nu se gândea prea mult să adapteze Proof ca film. Era mai preocupat să regizeze piesa. Madden explică: "Scena de la Donmar este un spaţiu mic, intim şi ne-am decis să reducem lumea fizică a piese cât mai mult posibil, până la esenţă: veranda şi acoperişul, cam atât. Decorul se rotea între secvenţe, izolând-o pe Catherine într-un soi de spaţiu subiectiv - sugera cum cineva tot suceşte şi răsuceşte pe toate părţile o idee, în mintea sa. De asemenea, acest lucru a avut efectul de a-i împinge pe actori înainte, aducându-i mai aproape şi făcându-i aproape tangibili - rândurile din faţă puteau realmente să întindă mâna şi să îi atingă. M-a izbit faptul că mi se tot spunea cât de cinematică este această experienţă - era ca şi cum ai fi urmărit un film."

Madden a început să se gândească la elementele esenţiale: "Textul este atât de bine scris, peisajul emoţional atât de intens, caracterizarea foarte bogată şi plină de acurateţe, povestea este simplă, totuşi plină de surprize şi are un grad straniu de naturalism. De asemenea, este o piesă extrem de subiectivă. Şi face salturi în timp. E o poveste cu mistere. Este vorba despre sentimentele oamenilor, percepute foarte de aproape. Naturalism, subiectivitate, salturi în timp, mister, prim-planuri: toate lucrurile pe care un film le poate reda foarte bine. Problema era să ne dăm seama cum anume."


Distribuţia şi personajele

Cu un scenariu de Auburn şi Miller, care acum extindea povestea în mod foarte eficient de pe scenă pe ecran, cu John Madden şi Gwyneth Paltrow deja implicaţi, nu era dificil să fie găsită o distribuţie extraordinară pentru acest film.

 Catherine/Gwyneth Paltrow

"Catherine a avut grijă de Robert, de una singură, timp de aproximativ zece sau doisprezece ani. În perioada de remisie, când Robert reîncepe să predea, ea decide că el se simte suficient de bine pentru a-şi putea relua şi ea educaţia, aşa că se înscrie la Universitatea North Western ca să studieze matematica. Nu îşi poate finaliza studiile, pentru că Robert este din nou doborât de boală, iar ea trebuie să se întoarcă să aibă grijă de el. Astfel, în cei trei ani de dinaintea morţii lui, întreaga ei experienţă devine foarte intensă, aproape insuportabil de dificilă, pentru că principala ei responsabilitate este să încerce să îl menţină lucid, pentru ca el să poată spera şi crede că va reuşi să trăiască. Din perspectiva lui, asta înseamnă că va reuşi să lucreze din nou."

Gwyneth Paltrow a fost complet acaparată de personajul Catherine, al cărui rol l-a jucat la Donmar Warehouse, în London. "Putem spune că rolul i-a intrat în sânge lui Gwyneth într-un mod uimitor. Cred că îl respiră într-un mod în care ar fi foarte greu s-o faci, dacă n-ai fi "trăit" în pielea respectivă atât de mult cât a trăit ea. Are o fragilitate instinctivă, esenţială pentru rol, dar şi abilitatea de a absorbi oamenii în interiorul ei. Cred că subtilitatea observaţiei, profunzimea implicării şi felul în care se identifică ea cu personajul sunt absolut extraordinare," continuă Madden. Hart adaugă: "Gwyneth are o graţie şi o subtilitate extraordinare în interpretarea actoricească. Ajunge să te atragă în propria ei experienţă."

 Robert/Anthony Hopkins

John Madden spune: "În inima filmului - şi cheia întregului său mister - se află personajul lui Robert. Este un matematician genial, care a făcut nişte descoperiri uimitoare, care au spulberat vechile graniţe, avansând în ştiinţa matematicii încă de foarte devreme, în viaţa lui, înainte de a cădea pradă schizofreniei şi instabilităţii mintale care îl vor chinui până la moarte. Robert a avut o influenţă extraordinară asupra generaţiei căreia i-a fost profesor: a fost venerat de studenţii săi, pentru că a făcut descoperiri care au umilit tot ce se mai putea face după aceea, descoperiri suficient de puternice şi de incitante pentru a-l convinge pe Hal că multe alte momente de iluminare trebuie să fie ascunse în lucrările pe care Robert le lasă în urma lui."

Anthony Hopkins s-a bucurat să accepte provocările unui asemenea rol. După cum explică el, "Mă gândeam să renunţ să lucrez o vreme, dar impresarul meu mi-a arătat acest scenariu, l-am citit şi mi-am dorit să îl joc. Este un rol fascinant şi un scenariu foarte bine scris. Nu găseşti prea des aşa ceva." John Madden adaugă: "Rolul cere anumite calităţi: forţă şi magnetism, cu erupţii ocazionale de turbulenţe vulcanice, dar şi cu o blândeţe care echilibrează totul şi care ne permite să înţelegem natura relaţiei lui Catherine cu el. Este greu să ne imaginăm cine ar putea întruchipa mai bine toate acestea în afară de Anthony Hopkins, care face aceste salturi, de la agresivitate stridentă la vulnerabilitate intensă, cu o abilitate care te vrăjeşte."

Gwyneth Paltrow spune: "Am avut mare noroc că s-a decis să accepte. Are o prezenţă incredibilă, uimitoare, şi o profunzime extraordinară, pe care aproape că poţi să o simţi. A avut o viaţă uimitoare - şi asta se vede clar pe faţa şi pe corpul lui. Este o forţă puternică în viaţa lui Catherine, mai ales după ce el moare şi ea simte golul uriaş pe care l-a lăsat în urmă pierderea lui. Este fantastic să ai pe cineva cu această prezenţă covârşitoare, pentru că se potriveşte perfect cu acest rol."

 Hal/Jake Gyllenhaal

Despre personajul Hal, Madden spune: "Hal a profitat de faptul că a cunoscut-o pe Catherine pentru a o întreba dacă se poate uita prin hârtiile tatălui ei, sus, în biroul lui, la scurt timp după moartea lui. Consimţământul ei este însă pus la grea încercare, pentru că Hal vrea să revină, crezând că, totuşi, va găsi ceva. Se simte atras de Catherine de mult timp, dar este un tip sensibil şi îşi dă seama că nu e momentul să năvălească în viaţa ei. Este ferm convins că ea ar trebui să facă tot posibilul pentru a-l comemora pe Robert şi simte că este responsabilitatea şi datoria lui plină de pasiune să găsească ceva şi să trieze tot ce a scris Robert, ca să vadă dacă nu găseşte ceva de valoarea primelor lui lucrări."

"Jake se potriveşte splendid cu acest personaj. Nu e un rol uşor de distribuit, pentru că actorul trebuie să includă coeficientul de tocilar pasionat de matematică, dar şi să cânte într-o trupă rock, şi trebuie să afişeze o pasiune irezistibilă pentru acest subiect. Jake are o calitate unică de a acoperi aceste aspecte şi, de asemenea, aduce o culoare anume întregii poveşti, o notă de căldură şi decenţă de care ai nevoie, din cauza dimensiunii trădării pentru care se face în mod nechibzuit vinovat în poveste. Cred că este perfect pentru acest rol şi acest rol este perfect pentru el", spune Madden.

Gyllenhaal completează: "Mi se pare interesant că Hal intră în casa lui Robert, casa unui om care a descoperit cele mai incredibile lucruri, pentru a căuta un grăunte de luciditate din partea acestui om, pe care îl consideră un adevărat zeu. O iubeşte de departe pe fiica bărbatului pe care îl respectă, până când, în final, ajunge să se împace cu ideea că o iubeşte pentru ea însăşi. Pentru mine, asta este evoluţia lui Hal."

 Claire/Hope Davis

John Madden explică personajul Claire: "Cred că este un rol scris generos. În anumite privinţe, personajul lui Claire poate fi perceput drept forţa exterioară care nu înţelege, dar, de fapt, personajul lui Claire este sâmburele de portocală care e stors şi eliminat din oala familiei, deoarece Catherine, fiica mai mică, are cu tatăl ei această relaţie incredibil de apropiată, instinctiv simbiotică. Într-un anumit sens, Claire a evadat, dar în acelaşi timp ea a fost cea care a susţinut familia de departe. Acest aspect provoacă o fricţiune uriaşă între cele două surori, deoarece Claire vrea să simtă că are şi ea contribuţia ei, şi este complet insensibilă, într-un fel, la tot ceea ce s-a petrecut în viaţa lui Catherine. Ea reprezintă forţele lumii exterioare, este lucrul care reuşeşte să deschidă totul."

Madden adaugă: "Hope este un adevărat dar pentru acest rol. Este o actriţă senzaţională, pe care cred că o cunosc toţi cei din branşă şi toţi cei care au văzut un număr de filme independente. Are o anumită profunzime şi un neaşteptat simţ al umorului, o interpretare extrem de bogată, stratificată pe niveluri şi reuşind să dea viaţă acestui rol într-un mod uimitor. Nu din vina textului, există o anumită calitate a acestui personaj care ar putea aluneca foarte uşor în satiră, din cauza felului în care consideră Claire că este. Este un om care îşi transformă viaţa în mit şi există aici capcane pentru actorul nepotrivit - în special în ceea ce priveşte efectul pe care îl are asupra lui Catherine, iar Hope este absolut minunată. Aduce acestui rol o complexitate deosebită, pentru ca relaţia dintre cele două surori să capete o viaţă febrilă. Este minunat."


Povestea/Relaţiile

Gwyneth Paltrow apreciază foarte mult mesajul acestui scenariu: "Este un text foarte frumos, care explorează boala mintală şi complicaţiile ivite între oameni, dar în final, de fapt, e o poveste triumfătoare, încurajatoare. Suntem alături de Catherine tot timpul, iar în final ea e capabilă să facă salturile de care este nevoie, pentru ca publicul să creadă că va fi bine, că va avea o viaţă interesantă. Cred că aceste teme sunt de o sinceritate emoţională încurajatoare. Nu este deloc o poveste sumbră."

 Tată/Fiică

Paltrow spune: "În prezent, Catherine a renunţat deja la nişte ani din viaţa ei, pentru a se muta înapoi în casa tatălui ei şi a avea grijă de el. S-a opus ideii de a-l interna într-o instituţie specială, mai ales că el a trăit o perioadă de remisie de nouă luni şi, la un anumit moment, ajunsese chiar să ţină din nou cursuri şi să discute cu studenţii. Cred că ea se gândeşte mereu la posibilitatea că el ar putea să-şi revină. Cei doi sunt foarte apropiaţi, între ei există o legătură strânsă, o adevărată simbioză. Fiecare este forţa care îi insuflă viaţă celuilalt, deci atunci când el moare, lumea ei se întoarce complet pe dos." Hopkins continuă: "Cred că el e mândru până la obsesie de fiica lui, Catherine, pentru că şi ea este tot matematician. Şi ea e genială în felul ei."

 Catherine/Hal

Paltrow spune: "Catherine îşi doreşte să fie singură, nu îi place ideea că i-ar putea invada cineva casa care, ani de zile, a fost singurul loc în care se simţea în siguranţă. Şi totuşi, fiind atât de singură, faptul că la etaj se află acest student la Matematică îi dă un sentiment de confort, dar nu este foarte receptivă la prezenţa lui. Cred că ea se teme că ar putea moşteni instabilitatea mintală a tatălui ei şi cred că este puţin instabilă şi că se agaţă de anumite lucruri care, în gând, îi păstrează sănătatea mintală şi o ajută să meargă mai departe. Apoi, cunoscându-l pe Hal, lasă puţin garda jos şi devine mai disponibilă din punct de vedere emoţional, chestie care se întoarce împotriva ei şi îi aduce un sentiment de panică totală."

 Catherine/Claire

Jeff Sharp crede că parteneriatul dintre Paltrow şi Davis a făcut cu atât mai interesantă relaţia pe ecran între cele două surori. Sharp explică: "Hope Davis devine un personaj autentic, cu credibilitate artistică. Când combini asta cu strălucirea de vedetă a lui Gwyneth Paltrow în rolul principal, obţii ceva cu adevărat extraordinar. Iar faptul că cele două joacă rolurile a două surori face totul cu atât mai remarcabil, fiindcă ele nu privesc neapărat din aceeaşi perspectivă, iar Claire şi Catherine au şi ele perspective substanţial diferite."

Davis adaugă: "Relaţia, aşa cum este scrisă, conţine toate complexităţile pe care le găseşti în interiorul unei familii unde există multă competiţie. Cred că cele două s-au luptat deja cu adevărat şi, în adâncul sufletului, se iubesc foarte mult, dar nu s-au împăcat niciodată prea bine, nu şi-au înţeles reciproc punctele de vedere. Ca urmare, s-au lăsat prinse într-o încleştare uriaşă, chiar dacă au multe asemănări. Fundamental, chiar dacă nu se înţeleg prea bine, fiecare este tot ce mai are pe lume cealaltă acum."


 Dovada

Madden explică: "Dovada, în sensul ei primar, dovada din titlu, se referă la o formulă matematică în care o anumită conjunctură sau ipoteză, aşa cum am înţelege-o noi, poate fi demonstrată ca fiind adevărată prin deducţie matematică. Filmul lansează această presupunere teoretică pe fundalul experienţei umane: un loc unde nu sunt de găsit asemenea certitudini."

Robert Kessel continuă: "Este un film despre multe lucruri, despre diversele aspecte ale unei dovezi şi despre ceea ce putem dovedi despre sentimentele noastre şi ceea ce moştenim de la părinţii noştri. Dar filmul coboară la un nivel mai profund în aceste relaţii, atât romantice, cât şi de familie - cum începi o nouă relaţie după o trădare, cum ne transformăm în părinţii noştri şi cine îşi asumă răspunderea de a avea grijă de ei mai târziu. David a reuşit să surprindă cu măiestrie toate aceste aspecte mai ample în piesa lui."

Jeff Sharp adaugă: "Frumuseţea piesei lui David constă în aceea că, deşi la baza ei se află dovada, demonstraţia matematică, David ne lasă în pace şi nu ne obligă să trecem prin vreo ecuaţie matematică riguroasă, parcurgând textul. Totul este elegant întreţesut în textura dramei, fără să fie ostentativ sau strident." Anthony Hopkins şi-a expus clar aversiunea faţă de matematică. El afirmă: "Nu ştiu nici cât fac doi plus doi. Nu am o asemenea minte. Sunt fascinat de matematică, dar n-o înţeleg deloc."

Jake Gyllenhaal are aceeaşi impresie: "Am fost cel mai prost elev din liceu la matematică. A fost materia la care m-am descurcat cel mai jalnic în şcoală, aşa că nu m-a interesat să învăţ prea multă matematică pentru rolul ăsta. Pentru mine, povestea se referă mai mult la aflarea adevărului emoţional ascuns sub atâta matematică."