Proof - excelent studiu asupra încrederii

Filmul lui John Madden, Dovada / Proof, a fost prezentat în competiţia oficială a Festivalului de la Veneţia. Nu a primit, curios, nici o nominalizare la Oscar. Gwyneth Paltrow, nominalizată la Globul de Aur, face totuşi cel mai bun rol al său de pînă acum.

John Madden (care a mai lucrat cu Gwyneth Paltrow la Shakespeare in love) adaptează o piesă de succes, Proof de David Auburn, longevivă pe Broadway, distinsă cu Premiul Pulitzer în 2001 şi cu Premiul Tony în acelaşi an. Madden a montat el însuşi piesa, la Londra, unde locul protagonistei de pe Broadway, Mary Louise Parker, a fost luat de Gwyneth Paltrow. Ideea realizării unei adaptări cinematografice le-a venit însă mai întîi producătorilor. Madden recunoaşte azi că în 2002, cînd a montat piesa, nu se gîndea la vreun film după ea, dar că mulţi din cei care i-au văzut piesa au găsit efecte cinematografice în decorul strîmt, rotitor, ce sugera universul subiectiv al eroinei ce-şi frămîntă ideile din toate unghiurile.

Nu am citit piesa, dar scenariul (scris de autorul piesei şi de Rebecca Miller) este admirabil. Complex, profund, deştept, amestecînd deloc aiurea planurile temporale, propunînd variante de interpretare, dar nedezvăluindu-şi linia directoare decît la final. Proof e povestea unei tinere matematiciene (Gwyneth Paltrow), al cărei tată - geniu în matematică (Anthony Hopkins), dar dezechilibrat psihic - tocmai a murit. Răstimpul a două zile (cît durează înmormîntarea, petrecerea de după, vizita surorii din New York, începutul de idilă cu un fost student al tatălui) sunt împănate cu felii din trecut, aşa cum şi le reaminteşte eroina.

Devastată de dispariţia tatălui, dar şi de finalul unor ani întregi petrecuţi îngrijindu-l, Catherine se întreabă dacă n-a moştenit, pe lîngă talentul de matematician, şi nebunia. Gwyneth Paltrow are o interpretare perfectă în rolul acestei tinere senzitive şi deştepte, prea deştepte pentru a putea fi amăgite cu zăhărelul unor coduri sociale fără aplicaţie în realitatea sa interioară. Scenariul descrie perfect natura relaţiilor dintre personaje - simbioza dintre Catherine şi tatăl său, diferenţa de structură dintre Catherine şi sora sa (Hope Davis), stilată şi spălată pe creier, dar sinceră în încercarea de a-i face ordine în viaţă, relaţia dintre Catherine şi Hal (Jake Gyllenhaal), pusă sub semnul dublu al încrederii.

Deşi e un film despre matematicieni, iar dovada, demonstraţia sunt termeni luaţi din terminologia ştiinţifică, scenariul îi preia şi-i adaptează la relaţiile umane, investigînd capitalul de încredere, cecul în alb pe care oamenii şi-l acordă unii altora. Cum putem avea încredere în cineva fără nici o dovadă? Cît de departe putem merge cu deducţiile logice în relaţiile cu ceilalţi şi cu noi înşine? Întrebările răsar la tot pasul din acest film bogat în substanţă şi impresionant prin acuitatea cu care surprinde psihologia personajelor şi a relaţiilor dintre ele, un film extrem de bine jucat, la filigran, de cei patru actori. Dovada te face poate să te întrebi cum poţi deconta încrederea pe care le-o acorzi celorlalţi, dar te convinge că încrederea ţine de nişte mecanisme foarte fragile şi imposibil de numit.