Dovezi şi certitudini incomplete amestecate cu nebunie - Proof

Anumite detalii din geneza filmelor Proof şi Closer al lui Mike Nichols coincid surprinzător de mult. Lansate iniţial ca piese contemporane ce au făcut furori pe scena londoneză şi au fost recompensate cu mai multe premii Tony, amândouă s-au bucurat ulterior de atenţia unor producători cu fler din industria cinematografică. Creatorii textelor le-au convertit în scenarii şi de fiecare dată unul din actorii principali a fost păstrat. Această reţetă a făcut ca jocul lui Clive Owen să aibă o veridicitate şi o siguranţă fără cusur în Closer, pentru că el deja "convieţuise" cu personajul său pe parcursul mai multor stagiuni.

Filmul Proof a reunit trei piloni importanţi din versiunea originală: regizorul John Madden, actriţa Gwyneth Paltrow şi scenaristul David Auburn. Povestea concepută de Auburn este construită în jurul lui Catherine (Paltrow), o tânără de 27 de ani ce traversează o perioadă extrem de dificilă, pe muchie de cuţit, după moartea părintelui ei, Robert (Anthony Hopkins). Ultimii ani din viaţa lui Catherine fuseseră dedicaţi în întregime îngrijirii tatălui ei, un matematician genial măcinat de dezechilibre psihice ce-i afectau capacitatea de a lucra şi chiar luciditatea. Renunţarea la studii, izolarea şi concentrarea exclusivă pe problemele de sănătate ale lui Robert o aduc într-o stare aproape vegetativă, golită de speranţă şi nasc o prăpastie între ea şi mediul ce o înconjoară. În afara propriilor angoase şi temeri, se mai adaugă două apariţii solicitante - sora ei Claire (Hope Davies), stabilită în New York, şi studentul Hal (Jake Gyllenhaal), ce este îndrăgostit de ea şi vrea să cerceteze opera postumă a tatălui ei, în speranţa unor descoperiri de prestigiu.

În 1998, sub aceeaşi baghetă inspirată a lui John Madden, Gwyneth Paltrow a strălucit în Shakespeare in Love şi a primit mult râvnita statuetă Oscar. A fost o primă colaborare de bun augur şi momentul declanşării unui respect mutual între cei doi. Fina demarcaţie dintre nebunie şi normalitate mai fusese abordată în altă manieră de Paltrow în Sylvia, dar şi în The Royal Tenenbaums, astfel ca jocul ei din Proof are exact doza de intensitate şi subtilitate necesară. Alături de Jake Gyllenhaal, formează un cuplu credibil pe ecran, iar chimia dintre ei este destul de pronunţată. Dialogurile lor au un farmec şi o naturaleţe contagioasă, fără a conţine sentimentalisme ieftine. Rolul de tocilar nu i se potriveşte fix ca o mănuşă lui Gyllenhaal, dar nici nu-l dezavantajează. Merită urmărit şi admirat oricând însă în Brokeback Mountain, Jarhead, Donnie Darko şi Good Girl.

Ca şi în cazul lui Sam Mendes sau Sir Richard Eyre, stilul regizoral al lui John Madden păstrează anumite tipare şi ipostaze utilizate în teatru ce sporesc gradul de complexitate al peliculei. În Proof, Madden surprinde cu meticulozitate fiecare gest, privire şi încărcătură emoţională conţinută chiar şi în momentele de tăcere şi frământare. Fluiditatea şi spontaneitatea reală a imaginilor, prim planurile iscoditoare şi accentele punctate aproape subliminal se insinuează în conştiinţa spectatorului pe nesimţite. Jocul desăvârşit al lui Paltrow şi Davies menţine un crescendo al ritmului, plin de vitalitate. Personajele Catherine şi Claire reprezintă două tipologii umane diametral opuse iar soluţiile confecţionate de ele pentru o existenţă şi un viitor normal, "liniştit" nu au nimic în comun. Transformarea graduală, conflictele şi traiectoria relaţiei dintre ele, complicată din punct de vedere psihologic este instrumentată cu multă pricepere de Madden.

Comparaţia cu A Beautiful Mind a lui Ron Howard nu este una avantajoasă, pentru că scoate la iveală anumite fisuri şi nepotriviri din scenariu. O mare parte din scene reliefează cu acurateţe felul în care se trăieşte şi se vorbeşte în mediul academic american, dar în Proof universul guvernat de matematică este doar un pretext. Geniul nu este sondat în mecanismele lui surprinzătoare decât la un nivel superficial. Percepţia conform căreia geniul implică obligatoriu nebunie şi singurătate în aceeaşi formulă este una destul de simplistă.

John Madden şi-a propus ca filmul Proof să exploreze un mister a cărui soluţie se află undeva între certitudinile matematicii şi perspectivele schimbătoare ale experienţei umane, avînd de-a face cu valori intangibile, care sunt dificil de verificat: încredere, dragoste, judecată sănătoasă. Demersul lui este atins doar parţial, dar într-o manieră convingătoare.