Sobru şi elegant - Proof

Matematicieni de geniu, probleme cu lumea, halucinaţii, nebunie... Sună familiar, nu? Şi dacă te gîndeşti la unul din cele mai recente & premiate exemple, făcătura de A Beautiful Mind, nu prea încurajator. Dar Dovada lui John Madden (oscarizat pentru mediocrul Shakespeare in Love) n-are treabă cu mizeria lui Ron Howard. Deşi e adaptarea unei piese premiate cu Pulitzer şi Tony în 2001, jucate deopotrivă în Manhattan şi la Londra, n-are nimic artificial ori cabotin. Iar originea teatrală i-o simţi doar în abundenţa dialogurilor (excelente) şi în cît de bine conturate sînt personajele. Anume: 3 geeks - proaspăt decedatul Robert Llewellyn (Anthony Hopkins), ex-geniu într-ale matematicii & bine dus cu pluta, confuza lui fiică, Catherine (Gwyneth Paltrow, într-un rol care ar trebui să le închidă gura mulţilor detractori) şi un fost student al primului, Hal (Jake Gyllenhaal, a cărui drăgălăşenie e aici, cumva, mai înşelătoare ca oricînd) - şi o "bestie", odrasla întreagă la minte a familiei, care a şters-o la New York ca să facă o carieră în business, Claire (Hope Davis).

Totul pe fundalul sumbru al industrial / depersonalizatului Chicago, preponderent în interioare claustrante (apartamentul aglomerat-murdar în care Catherine s-a dedicat îngrijirii tatălui, abandonîndu-şi viaţa & cariera, austere săli universitare), dublate de exterioare cenuşii sau prea luminoase care accentuează angoasa (oricum pronunţată) a protagonistei. Căci Proof e filmul lui Paltrow de la un cap la altul, al vulnerabilităţii, neliniştilor, spaimelor, renunţărilor, speranţelor şi dezamăgirilor ei, al încrederii acordate & trădate. Iar stilata blondă, care a jucat-o pe Catherine şi în montarea londoneză a piesei (semnată tot de Madden) şi care n-a mai avut o partitură pe măsura talentului ei de la Sylvia încoace, joacă fiecare nuanţă cu o intensitate hipnotică.

Mai mult nu trebuie spus despre subiect (l-ar strica sau nu l-ar cuprinde), ci doar că Proof merită văzut ca dovadă că mai există încă un altfel de cinema, sobru şi elegant, intim şi inteligent, menit să provoace şi încînte, iar nu doar să stîrnească adrenalina. Şi că, la o privire atentă, alegerea milieu-ului universitar şi al matematicilor avansate îşi are sensul ei, precis/tăios (la fel ca regia filmului). Iar muzica discretă a lui Stephen Warbeck te bîntuie mult după ce genericul a curs. Ca şi unele din întrebările acestei poveşti.