Dovada că Hollywoodul n-a ucis emoţia - Proof

În ultima vreme, filmele hollywoodiene cu matematicieni genialoizi au avut mare trecere nu doar la public, ci şi la Oscaruri; cele mai cunoscute - şi mai premiate - au fost Good Will Hunting (1997), de Gus van Sant, cu două statuete la activ, şi O minte sclipitoare / A beautiful mind (2001), de Ron Howard, cu patru Oscaruri, printre care cel pentru filmul anului. Din nefericire, Dovada (Proof, 2005) lui John Madden (Mrs. Brown / Iubirea secretă a reginei Victoria, Shakespeare in Love, Captain Corelli's Mandolin) a fost pe nedrept trecut cu vederea de membrii Academiei Americane de Ştiinţe şi Arte Cinematografice; filmul a rămas doar cu nominalizarea protagonistei Gwyneth Paltrow la Globul de Aur pentru cea mai bună actriţă într-un rol principal (în secţiunea dramă). Cel puţin Paltrow ar fi meritat o nominalizare la premiile Academiei, deoarece ea reuşeşte aici cel mai bun rol al său de pînă acum (unul mult mai complex decît Viola din Shakespeare in Love, care i-a adus singurul Oscar); actriţa a surprins foarte bine fiecare nuanţă a unui personaj cu un caracter oscilant, datorat unei eredităţi încărcate.

Robert (Anthony Hopkins) a fost odinioară un sclipitor matematician britanic, care a revoluţionat trei domenii ale acestei ştiinţe în jur de 23 de ani, pentru ca la puţin timp, după mutarea la Chicago, să cadă victimă schizofreniei şi instabilităţii mintale. Fiica sa Catherine (Gwyneth Paltrow) este singura persoană care îi rămîne aproape în ultimii ani ai vieţii, sacrificîndu-şi studiile universitare, deşi se teme că boala lui Robert ar putea fi ereditară. După ce geniul nebun se stinge, Catherine trăieşte o idilă cu Hal (Jake Gyllenhaal), fost discipol al celui mort; însă sora sa Claire (Hope Davis) vrea să vîndă casa din Chicago şi s-o ia pe Catherine la New York. În acest moment delicat, în biroul lui Robert este găsit un caiet conţinînd demonstraţia unei teorii a numerelor prime, o demonstraţie căutată încă din vremurile aurorale ale ştiinţei. Întrebarea este cui îi aparţine acest document: anonimei Catherine sau reputatului Robert, aflat într-o perioadă fastă pentru "maşinăria" sa cerebrală? Aici se realizează legătura dintre două sensuri ale titlului original ("proof" înseamnă atît "dovadă", cît şi "demonstraţie"), deoarece Catherine trebuie să facă dovada că multvisata demonstraţie matematică îi aparţine şi că nu îşi arogă paternitatea ei de dragul faimei.

La origine regizor de teatru, John Madden a ecranizat piesa omonimă a lui David Auburn (dramaturgul semnează şi scenariul filmului, alături de Rebecca Miller), pe care tot el o montase la West End (Londra), avînd-o în rolul principal pe aceeaşi Gwyneth Paltrow, într-una din rarele sale apariţii scenice. Aşa se explică uşurinţa transpunerii pe marele ecran a uneia dintre cele mai longevive producţii teatrale recente şi forţa interpretării lui Paltrow (în ciuda fragilităţii eroinei), despre care Madden afirma că "rolul i-a intrat în sînge într-un mod uimitor". Actriţa străluceşte pînă şi în faţa lui Anthony Hopkins (mereu egal cu sine însuşi, deci ireproşabil), cel căruia chiar ea i-a înmînat anul acesta un Oscar onorific pentru întreaga sa carieră cinematografică. Din păcate, Jake Gyllenhaal (cunoscut mai nou ca Jack Twist de pe muntele Brokeback) este puţin prea teatral, chiar şi pentru un profesor de matematică. În schimb, Hope Davis se descurcă foarte bine în rolul unei femei de carieră, obsedată de nesfîrşitele sale liste cu priorităţi.

Intensitatea emoţională a filmului este evidentă nu atît în scenele amoroase, cît în duelurile verbale dintre Catherine şi Robert, susţinute în flashback-uri (acţiunea propriu-zisă a filmului are loc după moartea lui) sau în imaginaţia eroinei. Dincolo de recuzita matematică, Proof este o excelentă peliculă despre dragoste şi încredere sau, altfel spus, despre nevoia de siguranţă afectivă a oricărui individ. Un film profund şi subtil, care ar fi meritat o soartă mai bună.