Despre doi artişti, regizorii exilaţi ai Rusiei... (I) - Andrei Tarkovski

"Arta e rugăciunea mea", spunea Tarkovski. Şi adăuga: "Un artist autentic, dacă e cu adevărat autentic, nu poate fi un om necredincios".

Azi, când în artă e atât de multă lipsă de credinţă, mă întorc des la Tarkovski pentru a găsi inspiraţie. "Trebuie să simţi că depinzi în sensul cel mai bun de Creator. Dacă nu simţi, eşti pierdut, nu eşti nicăieri. Imaginile adevărate apar când meşteşugul tău se identifică cu rugăciunea către Cel de Sus. E ca un dar". În plin regim comunist, el şi-a trăit vocaţia de cineast cu religiozitate. Filmele sale emană o energie spirituală incontestabilă. "Spiritualitatea creează adevăratele opere de artă şi îi naşte pe artişti. Dacă nu se simte nevoia de spiritualitate, societatea nu va avea nici artă".

Regizorul polonez Krzysztof Zanussi, cu care era prieten, spunea despre el că în toată opera a fost în acord perfect cu viaţa personală şi cu atitudinea faţă de lucru. Puterea sovietică a încercat să-l controleze, să-l înnăbuşe, dar Tarkovski nu a acceptat niciodată producţiile-comandă care i se impuneau, ci a rămas el însuşi (cu preţul multor sacrificii) - ca urmare nu i s-a permis să facă decât cinci filme în douăzeci de ani! E cu atât mai absurd ce se întâmplă în lume azi, când, în regimuri democratice, se încearcă tot mai agresiv folosirea artei ca instrument de propagandă ideologică şi unii artişti cred că e ok să amestece propaganda ideologică cu arta.

S-a întâmplat să lucrăm aproape simultan la Covent Garden. Tarkovski monta Boris Godunov, eu mă pregăteam să încep Turandot. Irina Brown, care era asistentă la ambele spectacole, îl găzduia pe marele artist şi, prin intermediul ei, am avut ocazia să asist la două repetiţii şi să-l observ lucrând.

Terminase Nostalgia în Italia şi în URSS se orchestrau atacuri dure împotriva filmului şi a lui, care mergeau până la a-l anula ca artist, obligându-l astfel să se exileze. Filmul exprima situaţia unui artist aflat în străinătate, sfâşiat de dor de Rusia în condiţiile în care ştia că nu poate lucra liber acolo, dar nici nu se poate împlini departe de ea. Doar în Rusia vedea Tarkovski semnele renaşterii speranţei, nu în occidentul liber. A fost totuşi nevoit să rămână în Vest, unde se simţea pierdut, într-o situaţie de încordare extremă, epuizat şi preocupat de soarta fiului său de 13 ani, pe care autorităţile îl reţineau forţat la Moscova. Şi totuşi, avea un echilibru interior şi un control de sine perfect. Întrupa cu adevărat propria sa concepţie despre calităţile necesare artistului: "Un calm olimpian e extrem de important în creaţie. Artistul nu trebuie să se bâlbâie, să se agite şi să-şi lase transparente intenţiile. Personalitatea unui artist e cu atât mai mare cu cât e mai puţin vizibilă în afară." Tarkovski credea cu convingere că: "Rolul artistului azi e colosal. Cu cât un artist are mai puţine posibilităţi de exprimare, de a comunica cu oamenii, cu atât mai rău pentru societate. Artistul este conştiinţa societăţii. Dacă nu mai există artişti, societatea se destramă". Lipsa acestui contact, departe de ţara sa, îl măcina profund. Era adeptul ideii că libertatea e un atribut al fiinţei, astfel încât oricărui om i se pot lua drepturile, dar nu oricui i se poate lua libertatea. "Iată de ce în locuri fără libertate politică întâlnim oameni liberi, iar în ţările tradiţional democratice oamenii nu au pic de libertate", constata el. Fiind un om liber interior, el ar fi avut tăria să suporte opresiunea exterioară a regimului comunist, cum o făcuse zeci de ani, dar, ştiind că nu va mai fi lăsat să lucreze, îi era imposibil acum să se întoarcă.

Nici condiţiile precare, nici singurătatea, nici suferinţa exilului nu l-au făcut să dea înapoi. Boala şi alte împrejurări l-au împiedicat să aibă mai multe proiecte în cei câţiva ani petrecuţi în afara Rusiei. Avea un cult pentru Hamlet, piesa pe care dorise toată viaţa s-o pună în scenă, şi părea că proiectul se va realiza, dar nu a fost să fie. "Hamlet e cea mai bună piesă politică scrisă vreodată, pentru că în ea apare aceeaşi problemă acută dintotdeauna, de dinainte, din timpul, cât şi de după Shakespeare. Tragedia lui Hamlet nu e că moare fizic, ca rezultat al obsesiei sale pentru răzbunare şi dreptate. El se condamnă singur încercând să aducă ordine în această lume ieşită din ţâţâni. O face ca să servească umanitatea. Şi în acest proces se destramă definitiv şi irevocabil". Tarkovski se gândea şi la el însuşi.

Despre Călăuza, pe care îl considera cel mai bun film al său, Tarkovski spunea că e "povestea unui om care a suferit o înfrângere, dar, idealist fiind, devine un cavaler al valorilor spirituale". Era un om înfrânt în lupta cu puterea redutabilă a sovietelor. Pentru un artist ca el, deschis dialogului, cunoaşterii, care nu căuta succesul din sete superficială de glorie, ci era extrem de exigent cu sine, intransigent cu etica sa profesională, cenzura a fost un fel de moarte. Iar în timp ce el era interesat de spiritualitate, cultura oficială urmărea glorificarea realismului socialist. Întrebările care îl frământau nu puteau decât să înspăimânte Moscova: "Noi am pierdut interesul pentru noi înşine, am uitat de întrebările fundamentale: de ce trăim? de ce am venit pe lume? Dacă nu ne raportăm la ele, nu cred că suntem demni să ne numim oameni".

În fiecare zi după repetiţii, Tarkovski îşi suna fiul (tot Andrei), rămas acasă cu mama soţiei sale. De abia ani mai târziu l-a revăzut, când în sfârşit li s-a permis să se reunească la Paris. Suferea deja de o boală necruţătoare, totuşi era calm, deloc speriat, plin de speranţă, "Apropierea morţii poate da o stare de libertate interioară, ceva ce n-am simţit in timpul vieţii." De fapt el nu credea că moartea există. Poate de aceea în ultimul său film, Sacrificiul, în fiecare dimineaţă un om udă un copac uscat, fiind încrezător că va înflori. După un timp, copacul reînvie şi flori apar pe crengi. În ultima imagine a filmului vedem copacul la malul mării şi pe fiu, care, după moartea tatălui, continuă să-l ude. Apoi camera urcă spre cer, pe care sunt proiectate cuvintele: "Acest film e dedicat fiului meu cu speranţă şi încredere".

Mai târziu, devenit matur şi la rândul lui cineast, fiul i-a dedicat şi el tatălui un film: un documentar bazat pe o combinaţie de secvenţe din viaţă, din filmele sale, de gânduri, confesiuni de credinţă, interviuri. Nu e doar o mărturie de dragoste a fiului pentru tată, ci şi o operă de artă în sine (filmul se cheamă A Cinema Prayer, autor: Andrei Tarkovski jr. Majoritatea citatelor folosite aici provin din acest film).

Multe din declaraţiile surprinse pe peliculă şi redate în documentar au o forţă profetică: "În decursul istoriei ne-am dovedit a fi spiritual mai puţin evoluaţi decât material. Plătim scump acum. Dacă omenirea va pieri, va fi pentru că procesul de evoluţie nu a fost echilibrat, pentru că umanitatea nu s-a dezvoltat spiritual. Suntem conduşi de frică, de aceea omul se apără de lume, în loc să se contopească cu ea. Comunicarea a fost transformată tot de om într-o manipulare a celuilalt, dureroasă, inutilă, bolnăvicioasă".

E o radiografie extrem de precisă a crizei pe toate planurile în care ne aflăm în anul de graţie 2021.

"Arta e ceva util sau e doar artă pentru artă? Un lucru e cert: arta e rugăciune. Prin artă omul îşi exprimă speranţa. Dacă ceva nu se afirmă la nivel spiritual, nu are legătură cu arta. Civilizaţia fără spiritualitate, fără credinţă în nemurire, nu e nimic decât o adunătură de dobitoace".

Foarte şocantă declaraţie. Dar şocul e conştient, voluntar, făcut cu intenţia să ne trezească din letargia auto-satisfacţiei.

"Sensul existenţei e, înainte de toate, să învingem răul care zace în noi. Pentru mine răul şi diavolul sunt absenţa binelui şi a lui Dumnezeu. Omul poartă în sine binele şi răul. Ori învingem răul, ori el ne învinge pe noi. Responsabilitatea e a noastră. Cel mai grav e când începem să ne luptăm cu răul din alţii, nu cu cel din noi. Cu cât triumfă răul, cu atât avem mai multe motive să creăm opere de artă".

Aici e cheia problemei şi azi: e îngrijorător că trăim o modernitate din ce în ce mai dezumanizată, care tinde să atace mereu spre în afară, agresiv. Arta nu mai e folosită ca să ne privim pe noi înşine, să ne ajute să devenim mai buni, ci e manipulată pentru a demasca, a arăta cu degetul, a-i intimida şi a-i obliga la tăcere pe cei de altă părere. Ce premoniţie a avut Tarkovski să intuiască exact ce se va întâmpla în America anului 2021!

Un proverb vechi, care arată cât de scrântită e lumea, spune că de multe ori incendiatorii, cei care vor să facă rău, sunt lăsaţi în pace, ori sunt chiar lăudaţi, pe când cei care trag semnalul de alarmă, în loc să li se mulţumească, sunt ori persecutaţi, ori socotiţi ridicoli.

Tarkovski, în loc să dărâme, cultiva statuile celor cu adevărat mari: "Oamenii nebuni: Tolstoi, Bach, Leonardo - "nebunii frumoşi" care nu aparţin acestei lumi, ei erau posedaţi, în sens măreţ. Ei mă sperie, dar mă inspiră. A explica arta lor e imposibil. Nimic din ce s-a scris despre ei nu are sens. Slavă Domnului, nimeni nu a putut explica ceva. Pentru că nu poate fi explicat. Miracolele sunt inexplicabile."

Şi iar şi iar, ca o mantră repetată, totul se rezuma la... "miracolul e Dumnezeu".

Deşi până la sfârşit Tarkovski spunea că doar în Rusia speranţa putea renaşte, el a reuşit să ne includă pe toţi într-o altă Rusie, una universală.

"Dacă sensul artei mele, care e rugăciunea, poate deveni rugăciune şi pentru alţii, atunci prin artă mă simt aproape de toţi oamenii".

"Cred că sensul vieţii constă în ridicarea nivelului spiritual al fiecăruia în timpul acordat. Chiar dacă e cu o iotă mai sus decât nivelul din clipa naşterii, înseamnă că viaţa nu a fost trăită degeaba".

O idee a lui Tarkovski care ar fi foarte controversată în lumea de azi este aceea că "Datoria omului e să slujească." Dar tot el era conştient că "această idee a fost pervertită şi înlocuită de lupta pentru putere".

Conflictul dintre artist şi putere continuă să existe şi azi în Rusia lui Putin. De la Brejnev încoace, controlul politic asupra culturii nu pare să se fi schimbat. A devenit mai subtil. Doar victimele opresiunii au nume noi: Navalni este cel mai celebru disident politic, iar în artă cel mai celebru artist disident e Kirill Serebrennikov.

Despre el, în partea a doua... data viitoare.