Un dialog despre regia de operă

O surpriză plăcută: Biţă Banu şi-a descoperit o nouă carieră, aceea de dramaturg de operă. Colaborează pentru a doua oară cu Opera din Lyon unde, invitat de Serge Dorny, azi unul din cei mai străluciţi animatori de teatru liric din Europa, i s-a propus să colaboreze cu Andriy Zholdak la montarea unei opera extrem de dificile Castelul lui Barbă Albastră de Bela Bartok. Din cauza pandemiei, premiera a avut loc sub formă de streaming, urmând să se reia în teatru când va fi posibil.

Regizorul şi dramaturgul m-au invitat să văd transmisia televizată. Încurajat de Biţă, i-am scris un mesaj lui Zholdak după vizionare. A urmat un schimb de scrisori între noi doi. Acelaşi Biţă m-a îndemnat să le fac publice şi, după ezitări, mi-am zis de ce nu... poate va interesa pe cineva.

*
Ca introducere în subiect citez un fragment din articolul Un spectacol fără de seamăn (George Banu în Observator cultural, nr. 1054 (23), 16 martie 2021), în care dramaturgul George Banu explică: "Punctul de plecare este povestea lui Charles Perrault, care propune personajul unui stăpîn ucigaş, foarte priceput în a provoca frica, adăpostit în castelul lui, unde se află femei bine ferecate. Legenda a prins din nou viaţă graţie lui Maurice Maeterlinck, care a scris Ariana şi Barbă Albastră la începutul secolului al XX-lea, şi a fost reluată de către Paul Dukas pentru opera pe care a semnat-o după aceea. În 1910, Bela Balasz îi consacră un poem deosebit de violent straniului stăpîn al reşedinţei regale cufundate în întuneric, în care avea să poarte o luptă necruţătoare cu ultima lui cucerire, Judith.

Bela Bartok avea să transpună poemul lui Balasz într-o operă scurtă de un tragic devastator. Capodoperă a vremurilor moderne, cînd războiul sexelor pare să-şi găsească terenul de predilecţie. Sfîşiere a bărbatului şi a femeii, pe fondul luptei ireductibile dintre păstrarea secretului în spatele celor şapte uşi ale castelului, pe care protagonistul vrea să îl păstreze cu orice preţ, şi dorinţa de dezvăluire, de lumină pe care femeia o afirmă ca adversar neclintit. Fractură la care conduce conflictul dintre cei doi iubiţi războinici. Dar, ne putem întreba, oare această operă a fost o premoniţie nebănuită a Primului Război Mondial, război al unei duble nimiciri a părţilor aflate în conflict? Oare artistul nu e cîteodată un profet iluminat? Un vizionar al lucrurilor nedezvăluite ale lumii?
 
La Opera din Lyon, Serge Dorny i-a chemat pentru a se confrunta cu această operă teribilă pe dirijorul Titus Engel, colaborator al lui Christophe Marthaller, şi pe Andriy Zholdak, regizor care a semnat deja la Lyon Făcătoarea de farmece a lui Ceaikovski şi care lucrase cu acelaşi succes la Teatrul Alexandrinski din Sankt Petersburg sau, mai de curînd, la Teatrul Maghiar din Cluj, unde a semnat neuitatul său Rosmersholm. El abordează pieptiş operele pe care le montează, fără rezerve şi precauţii, le injectează o energie neobişnuită, le supune unui tratament neprevăzut şi revelator: Zholdak face din mizanscenă o poezie în act, deopotrivă uimitoare şi tulburătoare. Colaborarea lor se va dovedi una de o rară pertinenţă. Dar, propunere inedită, în aceeaşi seară se va juca de două ori la rînd această operă de o scurtime proprie, de altfel, multor opere moderne, precum cele ale lui Debussy sau Richard Strauss! Decizie originală, pe care spectacolul o asumă fără ocolişuri: se impune totuşi o precizare - el nu prezintă două variante diferite, ci două variaţiuni ale operei plasate sub semnul "aceluiaşi şi al diferitului". Se avansează subtil, mai întîi, o primă propunere, reluată în parte o a două oară, nici complet altfel, nici complet asemănătoare. Astfel că punerea în scenă a lui Barbă Albastră se organizează după principiul muzical al temei cu variaţiuni."

E interesant de comparat Castelul lui Barbă-Albastră în regia lui Zholdak cu cel regizat de Katie Mitchell. În interpretarea lui Katie Mitchell, Judith era o poliţistă undercover care la final îl arestează pe Conte, iar femeile-victime (cele trei soţii ale lui) sunt eliberate. Se poate considera că regizoarea a avut o viziune feministă? Iar dacă Zholdak nu a luat atitudine poate fi considerat misogin? Corectitudinea politică, atenţie, ne pândeşte vigilentă la fiecare pas. Eu cred că Zholdak e mai degrabă interesat de confruntarea punctelor de vedere decât de afirmarea unei apartenenţe. Nu interpretează, ci lasă neatins misterul dintre Bărbat şi Femeie, cu încleştarea contrariilor, dragostei dar şi a durerii pe care amândoi le simt şi de care nu se pot elibera. Reprezentaţia lui Zholdak începe şi se sfârşeşte cu reflecţii în două oglinzi imense, oglinda fiind un element important în spectacol.

***

Şi iată mai jos corespondenţa mea cu Andriy Zholdak

Dragă Andriy,

Iată cîteva impresii personale după ce am văzut spectacolul tău.

Mie mi se pare că de fapt tu foloseşti scena ca să te observi şi să te studiezi pe tine. Şi în timp ce repeţi şi îi dirijezi pe alţii, colecţionezi date despre propria ta persoana, eşti în acelaşi timp propriul tău guru şi discipol.

Pari a fi catalogat drept un regizor ciudat, şi ciudată e şi decizia ta de a pune în scenă opera de două ori în acelaşi spectacol. O prietenă (o mare actriţă newyorkeză) a înţeles deosebirea: prima parte e sub influenţa lui Freud, a doua a lui Jung. Nu ştiu daca asta ai intenţionat. La Bartok tensiunea erotică e mereu prezentă, dar subtil, în umbră. La tine e o tensiune sexuală directă şi brutală, incandescentă, care explodează din imaginaţia ta febrilă. Mie partea întâi mi s-a părut uneori excesiv de violentă: un lanţ de şocuri ca la un meci de box, pe când în a doua parte unghiul se schimbă, spectacolul devine mai liniştit, chiar poetic, îndreptat spre interior, spre metafizic.

Tu vezi în această operă tot felul de obsesii, cruzimi, dureri, plăceri, dezordini, confuzii, ambiguităţi sexuale, dorinţe de care eşti convins că există în fiecare din noi şi pe care le putem vedea în lumina scenei. Dar, aşa cum în concepţia ta Barbă Albastră nu e deloc singur, ci înconjurat mereu de o lume extrem de stranie, la fel nici noi nu suntem singuri, ci în relaţie, cu lumea lui, cu tine şi uneori... şi cu muzica. Intrăm, odată cu Judith, în labirintul de uşi ce se deschid şi închid frenetic, realizăm că portalurile de oglinzi impozante ne reflectă şi pe noi. De aceea lucrăm în teatru, pentru că avem şansa să ne recunoaştem în oglinda scenei, dar niciodată singuri, mereu în relaţie cu alţii.

Andriy, nu cred că tu eşti un regizor post-brechtian care arată vanitos cu degetul şi se auto-mulţumeşte să dea lecţii despre ce şi cum ar fi just şi corect să gândim. Dimpotrivă, tu te arunci cu totul în experienţă, eşti în mijlocul ringului, răneşti şi eşti rănit, în plus ne ceri şi nouă să sărim cu paraşuta. Unii sar, alţii refuză.

În consecinţă, oglinda e relaţia pe care o avem cu noi înşine şi, implicit, cu ceilalţi. Sunt capabil să privesc? Pot să mă văd, aşa cum mă vede un străin, dinafară? Dacă accept să mă expun, oglinda îmi dezvăluie propria mea natură, doar dacă sunt deschis să-mi văd şi suferinţele şi bucuriile, dar şi idealurile. Ca să văd clar, singura soluţie de a şterge praful iluziilor şi minciunilor acumulate pe sticlă e Sinceritatea. La finalul operei, suntem cu toţii invitaţi, odată cu Barbă Albastră, să privim în oglindă într-un fel nou. Dacă nu vedem nimic înseamnă că privim cu ochii trecutului. Iar dependenţa de trecut produce teamă.

Tu dai impresia că ai ieşit nevătămat din castelul Contelui. Pari indiferent la părerile altora, ai aerul că nu depinzi de critici. Eşti captivat de tine însuţi şi de lumea ta. Puţin îţi pasă dacă paraşuta noastră se deschide sau nu. Dacă e adevărat că nu ţi-e frică, înseamnă că pentru tine scena e un scut.

Felicitări!

Andrei

 
 
*
Andrei, hello,

Scrisoarea ta m-a interesat. Mi-a trezit aceste gânduri, dintre cele mai personale.
1. În primul rând m-a surprins observaţia că prima parte seamănă cu Freud şi a doua cu Jung. Aşa e.
2. De asemenea remarca "tu experimentezi, eşti în mijlocul ringului, rişti. Ne ceri şi nouă să sărim cu paraşuta."
3. Mi-a plăcut, la fel, "oglinda dezvăluie propria mea natură, doar dacă sunt deschis să-mi văd şi suferinţele şi bucuriile, dar şi idealurile".
4. Tu pui o întrebare importantă pentru artişti şi pentru oameni în general: "Cum pot să văd clar în oglindă?" Răspunzi cu un cuvânt: "sinceritate".

Andrei, vreau să-ţi spun că atunci când încep să repet un spectacol, după o perioadă extinsă de inspiraţie şi "clocot intern", odată ce pun în oală tot ce văd, ce gândesc, ce visez, ce am auzit şi ce am simţit, ţin în mână o busolă, ca o tăbliţă veche de piatră pe care sunt înscrise legile şi regulile mele interne. La ce servesc aceste reguli şi legi? Când corabia mea (spectacolul) e prinsă în furtună, se rătăceşte sau dacă alţii o deturnează - de exemplu pot fi detururi reale: producători, actori, dramaturgi, cântăreţi, tehnicieni, prieteni, duşmani; dar nu doar obstacole reale, ci şi vise, cuvinte şi texte ciudate, foame şi frig, întârziere, aşteptare, furie, gânduri rele, conversaţii cu oameni când nu ai chef. Şi autorul poate fi un obstacol, ca şi spirite bune sau rele care intervin, precum sirenele când Odiseu a fost nevoit să se lege de catarg... Atunci deschid capacul busolei mele. Şi, dată fiind dispariţia lui Dumnezeu în timpurile noastre, sau într-o zi sau o oră din repetiţie, toate regulile şi legile mă ajută, ca o carte veche sacră. Şi ele sunt:
1. Nu-ţi fie frică de nimeni şi nimic.
2. Orice e posibil, nimic nu e imposibil.
3. Fixează ziua şi clipa pentru cei care vor veni după tine, astfel ei vor privi această zi şi clipă şi vor afla cum am trăit, care au fost gândurile şi sentimentele noastre.
4. Repetă cu ochii închişi şi nu fii atins de reacţiile celor din jur, dar deschide ochii eului tău secret.
5. Tu ştii şi eu ştiu că cel mai periculos lucru pe lume sunt oamenii şi despre ei vorbesc şi le spun povestea şi, dacă e posibil, încerc să-i salvez pe aceia aşa-zis periculoşi care încă poartă înăuntrul lor "inocenţa copilului", despre care scria Dostoievski.
6. Îmi amintesc şi ştiu în adâncul meu că în jurul nostru, în viaţă şi în natură, totul e sexual. Şi asta domină atât plantele cât şi pe oameni de la naştere până la moarte.
7. Cenzura nu există, nu are aspecte bune sau rele, iar eu sunt de partea celor umiliţi şi insultaţi.
8. Forma şi conţinutul se schimbă mereu. Când îl prind pe "ce", brusc îmi scapă printre degete şi rămân ţinându-l pe "cum". Un "cum" orb fără un "ce". Când îl apuc bine pe acest "cum" - şi el poate să pară ilogic, imposibil - prin acest neadevărat "cum" apare adevăratul "ce" şi "pentru ce".
9. Când repet nu sunt uman. În acel moment nu am nimic care mă conectează cu umanitatea. E similar cu o transă. Săritură cu paraşuta, cum ai spus, sau cufundare în meditaţie profundă. Ori ca în filmul lui Kubrick, când astronautul taie cordonul, sau ca tăierea cordonului ombilical.
10. Sunt în căutarea urmelor şi existenţei lui Dumnezeu. (Ca un nebun care fuge cu o lamă în mână prin oraşe pustii şi abandonate, căutând urme ale existenţei lui Dumnezeu). Ca Diogene, care căuta un om, cu lampa aprinsă în plină zi.
11. În repetiţii sunt ca un super-robot de ultimă generaţie, care face mereu updates şi ştie tot exact în fiecare moment. Iată de ce nu pot să fiu întrerupt din repetiţie, pentru că atunci pierd această informaţie, totul dispare şi numai în tăcere e posibil să mă reconectez. Când o greşeală apare în repetiţie, intru în sistemul de tăcere.

Acestea sunt 11 puncte, dar mai sunt şi altele, pe care nu le pot dezvălui, fiind secrete. Aşa că al 12-lea punct e:
12. Secretul: păstrează secretul şi nu-l divulga nimănui, secretul se deschide singur la timpul său.

Dragul meu Andrei, vezi cum scrisoarea ta a inspirat răspunsul meu!

Pentru mine e interesant să ştiu ce indică busola ta.

P.S.: Cuvântul busolă în înţelegerea mea înseamnă şi Universul.

With all my greetings
Andriy
 
 
 
*
Dragă Andriy,

Răspunsul tău a luat forma unui poem, a unei confesiuni a ta ca artist. Mă bucur că textul meu ţi-a provocat o astfel de reacţie. Cu toţii căutam de fapt acelaşi lucru: cuvântul e libertatea. O libertate posibilă pentru un artist, cum e evidentă în creaţia lui Mozart - iată exemplul suprem. Ştiu, e o provocare imposibilă, cel puţin pentru mine. Dar sunt gelos pe curajul tău. Tu pari sigur că poţi fi liber. Eu nu sunt deloc sigur şi poate de aceea, prin comparaţie, şi teatrul pe care îl fac mi se pare mai puţin curajos, mai conservator. Poate am luat în considerare prea mult ce vor înţelege spectatorii, m-am simţit faţă de ei responsabil în exces. Sunt în căutare de o nouă busolă. Mă simt uşor nedumerit când tu spui că admiri sincer lucrul meu în teatru. Dacă e aşa, mi-ar plăcea să aflu de ce!

Eu îţi pot spune ce admir la tine: faptul că nu eşti superficial. Dacă vei fi adulat sau huiduit nu contează, tu cauţi drumul tău, indiferent de succes.

Tocmai am citit un fragment dintr-un text de Camus intitulat Créer aujourd'hui c'est créer dangereusement, care sunt convins că te va interesa.

Citez: "Oscar Wilde a spus că cel mai mare dintre vicii e superficialitatea. Despre cei care au suferit o ruptură dureroasă cu societatea - Rimbaud, Nietzsche, Strindberg - ştim ce preţ au plătit. În aceeaşi perioadă apare şi teoria artei pentru artă, arta ca divertisment al unor artişti solitari, arta artificială care se hrăneşte din abstracţii şi pretenţiozităţi care ajung să distrugă orice realitate.

Ce e, deci, arta? Nu e ceva simplu, asta e sigur.

Şi e chiar mai dificil să găseşti răspuns printre răcnetele multora care simplifică totul. Pe de o parte am vrea ca geniul să fie splendid şi solitar; pe de alta am vrea ca el să semene cu noi toţi. Realitatea e mai complexă. Balzac a scris că Geniul seamănă cu toată lumea, dar nimeni nu seamănă cu el. Arta e revolta contra tot ce e trecător, tot ce e incomplet şi neterminat în lume."

Cum e posibil ca arta să existe în afara realului (arta pentru artă)? Şi cum poate fi arta supusă propagandei - spre exemplu realismul socialist?

Sper că eşti de acord cu Camus.

With best wishes for your health, safety, and sanity
Andrei

 
 
*
P.S. (câteva gânduri necomunicate, venite cu întârziere, după ce i-am trimis răspunsul)
Busola mea e veche şi vreau s-o schimb.
Deşi funcţiona bine, acum, în deşertul în care, ca mulţi alţii, mă aflu, am nevoie de repere proaspete. Înainte de covid, cu ajutorul vechii busole, eram sigur de direcţie, dar ştiam că era exclus să ajung acolo de unul singur. Aveam nevoie de camarazi - actorii, companionii de drum obişnuiţi. Îmi asumam de fiecare dată rolul de ghid, fără convingerea că aveam calificarea sau că voi fi capabil să conduc echipajul la destinaţie. În atâtea furtuni pe parcurs, echipajul era unit în alertă, în faţa pericolului toţi deveneam fraţi şi surori, cu dorinţa comună de a nu ne lăsa pradă eşecului. Însă în alte zile mă simţeam pierdut: rutina zilnică, monotonia, lipsa de orizont, dorinţa de abandon, busola care nu arăta că direcţia era greşită, încercarea de a reveni pe drumul bun, oboseala, confuzia, lipsa de încredere, în ei dar mai ales în mine, dintr-odată ne eram străini unii altora, chiar eu însumi îmi eram mie... cel mai străin. Ce lecţie bună să văd că nu sunt mai bun decât ceilalţi. Îmi trebuie linişte ca să văd ce decizii să iau... fără linişte nu pot să văd nimic în nebunia din jur. Descopăr că nu am linişte până nu mă cunosc. Montaigne: Nu e nevoie să ne urcăm pe picioroange. Chiar şi pe ele, mergem tot pe picioarele noastre. Şi chiar dacă suntem aşezaţi pe cel mai înalt tron din lume, stăm tot pe propriul nostru fund.
Eliberat de iluzii, îmi aduc aminte că mi-am asumat un rol, o responsabilitate şi sunt dator să le amintesc şi actorilor de ce am pornit împreună în această călătorie: Lumea e în criză. Un val de nebunie străbate omenirea, ameninţând să o distrugă. Avem misiunea sacră să încercăm s-o salvăm. Mesaj găsit într-o sticlă. Dintr-odată întrezărim o lumină.
Şi când e lumină nu există eroare.

Calea pe care am ales-o nu e neapărat cea mai bună. Alţii vor ajunge, poate, înaintea noastră. Nu asta e important, ci să riscăm, indiferent de rezultat, să ne dedicăm călătoriei cu abnegaţie şi curaj.