Ei, asta-i bună, ați putea zice, de unde pretenții biblice la acest cineast? Ce au în comun iconoclasmul lui provocator și apetența sa pentru imagini sexuale, cu respectabilitatea pioasă a bibliei? Cum poate fi împăcat discursul zgîndăritor, voit iritant, cu pedagogia sănătoasă și mesajul constructiv cuprinse între venerabilele coperți negre? Ce legătură poate să existe între o carte care, conform vocilor oficiale bisericești, condamnă femeia pentru păcatul originar, și militantismul feminist al lui Jude. Punctual, ce paralelă poate există între un film care începe cu scene de sex explicit și Biblie?
Pentru început, să înțelegem precis două concepte esențiale: pornografie vs. nuditate artistică. Deși acuzat de primul, în realitate Jude se folosește de cel de-al doilea.
Goliciunea umană, angajată sau nu în act sexual, este strict subsumată unei retorici artistice, unui mesaj pe care creatorul dorește să îl comunice prin intermediul acestor imagini sau sunete, dar care se află dincolo de ele. Nuditatea este semnificantul care trimite la un semnificat abstract, la o idee, fie ea morală sau artistică. Mai mult, nuditatea trebuie bine îmbinată în ansamblul textului ca întreg, ea trebuie să fie coerentă cu tot ceea ce transmită opera de artă și necesară doar în contextul său.
Pornografia, din contră, este imanentă și izolată. Scopul său este imediat, precis, punctual. Ea este făcută să provoace o reacție strict hormonală în privitor, fără nici un fel de transcendent, fără nici o altă miză retorică decît plăcerea directă.
De exemplu, poezia de dragoste din Cîntarea Cîntărilor nu este păstrată în canonul sacru pentru a suscita plăceri vinovate, ci pentru exprima emoția puternică întîlnirii cu divinitatea, trăire la fel de înălțătoare și violentă precum erotismul.
"Liniile coapselor tale sunt ca un colier, sunt ca lucrarea mîinilor unui artist. Buricul tău este o cupă rotundă din care nu lipsește vinul amestecat. Mijlocul îți este un snop de grîu încins cu crini. Cei doi sîni ai tăi sunt ca doi pui de cerb, ca gemenii unei căprioare." (7, 1-3)
La fel, picturile lui Michelangelo de pe Capela Sixtină arată perfecțiunea creației lui Dumnezeu și sentimentul paradisiac cînd "oamenii nu se rușinau, chiar dacă erau goi". Neîndoios, Michelangelo surprinde și idealul Renașterii de recuperare și exaltare a frumuseții fizice naturale.
Revenind la vocația profetică a lui Jude, merită să reamintim faptul că profeții evreilor au apelat adesea la imagini șocante tocmai pentru a trezi poporul din minciunile pioase traficate de clerici interesați și conformiști. Deși popor ales, Israel este portretizat în cei mai neîndurători și jignitori termeni atunci cînd se îndepărtează de "cunoașterea Domnului" (Ieremia cap. 3).
Clar, Radu Jude se regăsește în această critica adresată de profeți poporului Israel. Ca și în cazul lor, acuzele cineastului se ramifică către toate straturile societății. Răul este omniprezent, proteic, definitiv:
"Prinții uneltesc în mijlocul ei precum leul care răcnește cînd își sfîșie prada; ei mănîncă suflete și își însușesc bogății și lucruri scumpe, astfel că numărul văduvelor sporește în mijlocul țării. Preoții încalcă Legea Mea și întinează lucrurile Mele sfinte [...] Conducătorii săi sunt în mijlocul ei asemenea lupilor care-și sfîșie prada. [...] Profeții din mijlocul ei au pentru aceștia o tencuială din ipsos - viziuni deșarte și preziceri mincinoase. [...] Poporul se dedă la furt, se ocupă cu tîlhăria, asuprește pe sărac și pe nevoiaș și jecmănește străinul, ignorînd dreptatea." (Ezekiel 22,28)
Din păcate, tot ca profeții biblici, Jude conferă aceeași senzație de devălmășie moralizatoare, de talmeș-balmeș a obsesiilor și invectivelor.
În secțiunea intermediară, de dicționar, Jude dă o serie de definiții idiosincratice din mentalul românesc cărora cu greu li se poate găsi un numitor comun. Termeni sacrosancți (precum Biserica Ortodoxă Română) sunt juxtapuși unor obsesivi (precum "m***", declarat "termenul cel mai căutat în dicționarul online explicativ" de limba română) doar pentru a fi împreunați cu alții, domestici (precum "cratiță", definită drept "locul la care este alocată tradițional femeia"). În acest din urmă caz, merită remarcat în trecere că Jude nu arată cratița plină cu mîncare aburindă, care ar putea fi legată de vocația de hrănire a feminității, ci cratița murdară, a cărei spălare este o corvoadă, nu o chemare nobilă.
La fel, enciclopedic, deci fără legătură necesară cu criticile naționale, Jude ține morțiș să ne spună care este concepția sa despre cinematografie. Astfel, cinema-ul este asemănător Meduzei, ființa mitologică ce concentrează toate relele umanității, pe care nu le poți privi direct, ci mediat, fie prin scutul lui Perseu, ca în mitologie, fie prin echivalentul său modern, prin obiectivul camerei de luat vederi și prin proiecția pe marele ecran. Apoi, termenul de "montaj" este lăsat fără comentariu, fiind alternate, insistent, în tăcere, două fotografii: tineri soldați plecînd voioși la război, tineri soldați morți, aruncați într-o groapă comună.
"Dicționarul" său este precedat de capitolul Stradă cu sens unic portretizează agresivitatea urbană, hidoșenia cu pretenții a Bucureștiului, care strivește protagonista nu doar sub greutatea grijilor sale referitoare la iminenta judecată, ci și sub presiunea unui oraș infernal, agresiv. Avînd ca precursori creații ilustre precum Berlin - Simfonia unui mare oraș (Walter Ruttman, 1927), Jude recadrează peisajul urban ca o călătorie a suferinței, ca un drum spre eșafod. Măiestria Danei Bunescu își dă măsura în mixajul de sunet, dîndu-ți impresia că te calcă tramvaiul, că picamerul îți sparge craniul. Oazele de liniște auditivă nu oferă liniștire sufletească, ci, din contră, reamintesc protagonistei suferința care o așteaptă atunci cînd va da ochii cu părinții.
Destinația călătoriei este execuția la care va fi supusă. Ședința cu părinții capătă rapid valențe ritualice. Părinții, transformați în inchizitori trebuie să decidă asupra moralității profesoarei. În realitate, ei sunt cei care sunt judecați și cîntăriți. Jude le scoate la iveală păcatele înrădăcinate, poncifele de gîndire paralizante în exhibarea lor grotescă.
În timpul ședinței, profesoara Emilia Cilibiu își pierde, practic, statutul de om. Deși încearcă să se apere - invocînd probitatea sa profesională, să contracareze cu argumente prejudecățile culturale ale părinților.
În fapt, ea nu este altceva decît o victimă, obligată - culmea cruzimii - să asiste la propria execuție. Minute în șir, grimasele suferinței sale sunt transmise exclusiv prin priviri. Actrița Katia Pascariu nu mai este redusă nici măcar la față, ci doar la ochi. Iar ochii săi joacă extrem de bine!
Țap ispășitor, Emilia Cilibiu va fi încărcată, fără voia sa, cu toate păcatele celorlalți. Judecătorii ei sunt cel puțin la fel de păcătoși, dar păcatele le rămîn ascunse. Sau, cel puțin, nu sunt distribuite pe Internet.
Astfel că procesul cathartic va duce, inevitabil, la sacrificarea ei. Ca în ritualul din antichitatea iudee, desemnarea ca victimă sacrificială se face prin punerea mîinii: directoarea (Claudia Ieremia) oficializează și ea verdictul prin punerea mîinii pe umărul Emiliei.
Părinții-judecători sunt caricaturi ale diferitelor roluri și tipologii sociale actuale. Ca să-i dezumanizeze și mai mult, Jude transformă masca facială în ironie. Le-o lipește fiecăruia pe față ca o sentință ce condamnă clar contradicția dintre ceea ce sunt cu adevărat și ceea ce spun. Astfel, accesoriul igienic impus de pandemie devine comentariu ironic și instrument de caracterizare.
Cea mai delicioasă este doamna Lucia (Olimpia Mălai). Afișînd o mască pe care este scris cu litere tricolore "Cu noi este Dumnezeu", doamna Lucia exprimă o plăcere aparte să țină în mînă o tabletă ce rulează înregistrarea explicită. Preotul (Gabriel Spahiu) reinterpretează fără remușcări mesajul cristic ("Noi aici nu judecăm, noi analizăm") și poartă o mască pe care scrie "I can't breathe". Normal că poate respira, și încă ce bine! Ofițerul Armatei Române (Nicodim Ungureanu) debitează, fără context și fără complexe, platitudini primite de-a gata. Aviatorul (Andi Vasluianu), stăpîn pe sine și pe concepțiile sale, este agresiv în îngustimea și conservatorismul ideilor sale nemestecate.
De partea apărării, intelectualul de stînga (Alexandru Potocean) bate cîmpii cu grație, citînd lung și neînțeles din gînditori marxiști. Ineficient, chiar dacă bine intenționat. La rîndul ei, o bunică (Ana Ciontea) își recunoaște cu candoare aceleași păcate ca și cele incriminate, însă nu recunoaște și obligația morală de a le ierta atunci cînd sunt comise de altă femeie.
În această cheie moralizator-biblică, finalul nu poate fi decît apocaliptic. Setea de dreptate izbucnește compensatoriu pentru a pune lucrurile la punct. Pentru a îndrepta relele îndurate, se manifestă deopotrivă obscen și contondent.
Așadar, Radu Jude amalgamează, profetic, tarele României, de la totalitarismul ante-comunist la misoginismul prea ușor exhibat, de la statutul inferior al profesiilor nobile pînă la agresivitatea necontrolată și disfuncțiile urbanistice bucureștene. Obsesiile sale alimentează creativ un discurs critic puternic care, deși folosește un limbaj ușor de înțeles de către mulți, este, din păcate, proferat în cercul din ce în ce mai restrîns al publicului cinefil. La fel ca mesajul profeților din deșertul Iudeii, de altfel.
Cu toate acestea, cred că sunt șanse reale ca audiența filmului să fie peste așteptări, căci Babardeală... este un film la care se rîde și se plînge, care divaghează și enervează, dar la care, garantat, nimeni nu se plictisește.