iunie 2021

Aproape nu e zi în care să nu citesc (aud, văd) o ştire despre Meryl Streep... că a făcut sau se pregăteşte să facă un nou film, că a fost sau va fi nominalizată pentru un premiu, că militează pentru cauze fierbinţi, în care chiar crede...

Oare visez că am lucrat cu ea vreodată? Nu mai sunt sigur. S-o fi întâmplat într-o altă viaţă? Şi totuşi, amintirile par concrete, adevărate.

Sau mă înşel?!

*
Deşi am colaborat doar de două ori, pot spune că avem în comun o pasiune mistuitoare pentru meserie. Aflând că suntem născuţi la diferenţă de o zi (... plus sau minus 6 ani), mi-am spus că sigur trebuie să mai împărtăşim şi altceva. Şi totuşi nu pot spune ce. Scriu acest text, sperând că voi reuşi să descopăr.

Încep cu începutul.

Meryl Streep (1977)

Remarcabila actriţă Irene Worth, revenită acasă la New York după o lungă şi strălucită carieră în Anglia, a dorit să încheie seria marilor ei roluri cu Ranevskaia din Livada de vişini la Lincoln Center, unde cel mai temut dintre producătorii teatrali, Joe Papp, tocmai preluase conducerea. Joe văzuse Trilogia la LaMama şi m-a invitat să colaborăm. Cu Irene mă împrietenisem în timpul lucrului cu Brook la Persepolis, unde ea jucase în Orghast. Proiectul Livezii era gata să fie sădit: Irene l-a dorit în Gaev pe prietenul ei, legendarul vodevilian ceh exilat Jiri Voscovec, iar Raul Julia, tânărul şi frumosul actor portorican foarte iubit la New York, a fost propus de Papp să fie Lopahin. În rest, distribuţia era deschisă. Meryl Streep dorea mult să joace "orice rol" şi ne-am bucurat, căci, deşi abia ieşită de la Yale Drama School, se simţea că era predestinată unui mare viitor, căutată de mulţi directori de teatru. Aparent avea o mare admiraţie pentru Irene Worth şi îşi dorea să înveţe de la ea, jucând pe aceeaşi scenă. Intuindu-i talentul comic şi inventivitatea, am distribuit-o în servitoarea Duniaşa (mai târziu a declarat că adoră comedia dar că, după Livada, nu i s-au mai oferit multe şanse). Curiozitatea de a se pune în locul altora, de a se "încălţa cu pantofii lor", de a le îmbrăca hainele, pentru ca ei să devină o parte din ea însăşi - Meryl a avut-o de la început.

 
Livada de vişini (1977)
 
Livada de vişini (1977)

Era extrem de fericită să lucreze cu actori buni şi spunea că pe actorii adevăraţi îi percepi ca şi cum ei sunt sângele tău, pentru că nu le pasă cum arată, sau ce efect au asupra publicului, ci ştiu că datoria lor e să pătrundă în viaţa oamenilor până la identificare, ca să poată comunica ce simt ei.

În pauze se iscau discuţii pasionate. O dată Meryl a întrebat-o pe Irene cum face când intră în scenă să dea impresia că e o regină? Oare ţine de autoritate şi postură corporală? Răspunsul surpriză al lui Irene a fost că pe scenă totul depinde de cum reacţionează fiecare în relaţie cu ea; că ţine nu atât de persoana ei, ci de atmosfera creată, de felul în care aerul e transformat de cei de pe scenă. O regină are o atmosferă unică în jurul ei. Concluzia: depindem atât de mult unii de alţii!

Irene şi Meryl... două actriţe din generaţii diferite, cea ajunsă la apogeul carierei îi transmitea celei tinere secretul care nu poate fi divulgat. "Cum faci asta?" Răspunsul ţine de inexplicabil, de magie. Aceeaşi întrebare, sunt convins, i-a fost adresată de sute de ori lui Meryl mai târziu în cariera ei şi nici ea nu a putut răspunde.

Actoria e ca mersul pe sârmă, pare periculos, dar în subconştient, trupul ştie ce face. Plasa de siguranţă e ţesută să formeze baza solidă care se numeşte meşteşug. Restul e într-adevăr... magie.
Livada de vişini (1977) - Andrei Şerban şi distrbuţia
Livada de vişini (1977) - Meryl Streep

Însă publicul rar înţelege procesul de creaţie al unui actor. Iar criticii, chiar cei mai sofisticaţi, judecă fără să ştie ce văd. Sau cum ar spune Meryl "nu văd ce-i ascuns sub capotă". Misterul rămâne nedivulgat.
Livada de vişini (1977)

Atmosfera la repetiţii era foarte plăcută. Actorii americani, obişnuiţi cu tehnicile de motivaţie psihologică destul de restrictive ale Şcolii lui Straasberg, erau încurajaţi de mine să fie liberi să descopere comedia umană pe care Cehov a descris-o în Livada de vişini. Au adoptat veseli propunerea mea de a accentua aspectele de farsă ale piesei, sub care se ascunde adevărata tragedie. Meryl a deschis prima robinetele improvizaţiei libere: a încercat tot felul de bufonade caraghioase ca să dea în vileag pretenţiozitatea fetei simple de la ţară care vrea să fie luată în seamă. Extraordinarul ei instinct comic, dublat de curajul de a risca, au dus-o, fără să ştie, spre un stil de joc de tip meyerholdian, opus realismului lui Stanislavski. A răspuns cel mai prompt, rapid şi organic la direcţia nouă pe care am vrut-o în spectacol, aceea a unui teatru mai apropiat de dans şi de ritual, care să rupă radical cu tradiţia aşa-zis naturalistă cehoviană, de fapt languroasă şi sentimentală.

Am întrebat-o pe Priscilla Smith, interpreta Variei, cum e să joci cu Meryl: "Pe scenă nu ştii niciodată ce va face! În timp ce noi jucam clasic o intenţie, apoi la rând alta, ea schimbă atât de rapid jocul, încât pare să spună şi da şi nu în acelaşi timp. E plină de impulsuri contradictorii, mereu imprevizibilă."

În culise la Livada de vişini (1977)

O anecdotă din apropierea premierei: la prima repetiţie în decor şi costume, o văd pe Meryl alergând printre vişinii înfloriţi ca Duniaşa, aproape să n-o recunosc. Purta o perucă ţipător de roşcată, care îi schimba complet expresia. "Nu-ţi place?!", s-a mirat, căci evident îi păream confuz. Venind de la şcoala austeră a lui Peter Brook, unde motto-ul era să elimini tot ce nu e necesar, de la peruci la clişee de joc, am protestat. Ea insista că peruca o ajuta să devină personajul, că fără ea nu se simţea bine. Pentru ea, peruca era la fel de importantă ca vocea, postura, felul cum îşi ţinea capul, sau cum folosea pudriera. E adevărat că Duniaşa e fragilă şi nesigură şi de aceea recurge la tot felul de excese. M-a convins, deşi continui să cred că putea juca aceleaşi intenţii şi fără perucă. Oricum, această dispută trecătoare nu a diminuat cu nimic o relaţie de lucru specială.
Livada de vişini (1977) - Meryl Streep
Livada de vişini (1977) - Meryl Streep

Când, la cererea publicului, spectacolul a fost programat mult peste programarea iniţială, Meryl a trebuit să fie înlocuită. Juca deja rolul principal din Kramer vs. Kramer, care era în filmări. Lumea filmului o acaparase.

După Livada, Joe Papp mi-a oferit să montez Agamemnon, prima parte a Orestiei lui Eschil, mai întâi la Lincoln Center, iar în vara următoare la Delacorte Theatre, în Central Park, cu John Cazale în rolul titular. Îl cunoscusem datorită lui Meryl. Trăiau împreună într-un loft din Tribeca şi uneori, când venea s-o aştepte, asista la repetiţiile cu Livada. Erau invidiaţi de toată breasla teatrală newyorkeză, amândoi fiind consideraţi printre cei mai talentaţi actori ai generaţiei lor. Ştiam despre el că era adulat ca actor de Pacino, care îi era şi bun prieten, îl admirasem în Fredo Corleone din Godfather şi în Dog Day Afternoon. L-am distribuit în Agamemnon pentru că emana o stranie, nesfârşită melancolie, care se potrivea perfect cu tristeţea eroului revenit acasă victorios după 10 ani de război troian.

Reîntâlnirea în teatru cu Meryl a avut loc trei ani mai târziu (1980), pentru a lucra downtown, pe cea mai faimoasă scenă off-Broadway, The Public Theatre, condus tot de Joe Papp, care a distribuit-o pe Meryl în noul musical Alice în ţara minunilor, compus de Liz Swados, minunata compozitoare cu care creasem Trilogia antică. Atmosfera era acum cu totul alta decât la Livada - asta era evident din prima zi. Meryl depăşise statutul de tânără speranţă proaspăt ieşită de la Yale (la câteva luni după ce jucase în Livada de vişini fusese deja nominalizată la Oscar pentru The Deer Hunter, iar în 1980 îl şi câştigase pentru rolul din Kramer vs. Kramer). Revenea în teatru cu această aură, fiind de acum vedetă şi, evident, marele punct de atracţie. La repetiţii, cu foştii ei colegi de la Yale, chemaţi să participe ca ansamblu, se comporta cu modestie, dar era greu disimulabilă ambiţia pe care o avea din copilărie, ca majoretă, să fie prima în toate (după cum spunea ea însăşi).
În culise la Alice în ţara minunilor (1980)

Deşi părea aceeaşi Meryl din timpul Livezii - nu o părăsise nici excepţionalul simţ al umorului de pe vremea când încă nu era o divă - totuşi se maturizase şi devenise extrem de activă social. În anii '70, avea loc o mişcare de trezire a conştiinţei civice la care ea considera că trebuia să participe, lua poziţie contra nedreptăţilor şi inegalităţilor, apăra drepturile femeilor, îşi exprima public opiniile contra folosirii iresponsabile a pesticidelor, militând pentru eliminarea din supermaketuri a tuturor alimentelor care le conţineau. A fost astfel felicitată de mulţi pentru devotamentul arătat cauzelor comunităţii.

Deşi continua să iubească teatrul, simţeam că pentru ea teatrul nu mai avea aceeaşi prioritate absolută, ca pe vremea Livezii.

Alice în ţara minunilor (1980)

De la prima repetiţie cu Alice - the musical, Meryl se preocupa deja să găsească un accent specific personajului. Eu n-am fost niciodată convins de importanţa accentelor, nu eram nici atunci. Le consider efecte facile, uneori caricaturale. Meryl nu uitase de micul nostru "conflict" legat de peruca roşcată a Duniaşei şi ştia că pentru mine atât accentul cât şi perucile sunt adaosuri inutile. Tonul vocii cu care mi-a spus răspicat că pentru ea perucile şi accentul sunt utile mi-a transmis o inflexibilitate de oţel. În mai toate rolurile de mai târziu Meryl a căutat constant accentul just pentru fiecare dintre ele. De exemplu, în pregătire pentru rolul din Sophie's Choice i-a cerut mamei unei prietene, care fusese în lagăr la Auschwitz, să-şi înregistreze vocea pe o casetă şi apoi i-a ascultat şi imitat zilnic accentul, reproducând fiecare respiraţie, fiecare eliziune, atât de mult dorea să capteze nu doar forma exterioară, dar şi trăirea. Era obsedată să-şi asume până la capăt ce a suferit această victimă a lagărului de concentrare. Să vrei să devii altcineva e o încăpăţânare bolnăvicioasă ce depăşeşte limitele normalităţii? Un exces iraţional? Sau pur şi simplu soluţia ca să ajungi un mare actor?
Alice în ţara minunilor (1980)

La Alice, Joe Papp asista des la repetiţii, poate pentru că le-a simţit şi el de la început tensionate. Existau motive. Adaptarea după Lewis Carroll era slabă (de fapt nici nu prea existau situaţii, ci doar o înlănţuire de numere muzicale, un pretext pentru a pune în evidenţă starul). Meryl avea o voce mică, dar pură, pe care o folosea inteligent, alternând cântecul cu proza. Îmbrăcată în overalls şi turtleneck, se străduia să se metamorfozeze în copilul Alice, care dispărea în gaura iepurelui şi reapărea umflată comic ca un butoi. Încerca tot felul de forme surreale, dar degeaba, căci nu o ajutau nici dialogul, nici cântecele lui Swados, neinspirate şi monotone; şi nici eu. Venisem entuziast să lucrez cu Liz şi Meryl, dar zilnic eram tot mai puţin convins. Meryl susţinea că era doar o membră a grupului şi nu Diva în jurul căruia opt actori formau ansamblul. Această pretinsă egalitate în democraţie era iritant de artificială şi, în ciuda aparenţelor, nu păcălea pe nimeni. Cum nimic nu se închega, în atmosferă plutea o nervozitate permanentă. La o scenă anume, Meryl nu a mai rezistat şi m-a luat deoparte ca să-mi explice concepţia ei despre cum trebuia rezolvată o situaţie de fapt inexistentă, astfel ca relaţia ei cu ceilalţi să fie cea justă. Ca întotdeauna, eram bucuros să încercăm orice sugestie şi i-am propus să explice ea ideea actorilor. "Dar regizorul eşti tu!", mi-a spus prompt. Am ripostat: "Dar e ideea ta şi o poţi explica mult mai bine!", la care, brusc, Meryl a părăsit repetiţia. Semn deloc bun.
Alice în ţara minunilor (1980)

Tot ce-şi dorea Joe Papp era ca Meryl să fie fericită. Şi nu era. De exemplu, auzind că ea venea la teatru cu metroul (în spirit liberal-democratic cam ostentativ), Papp era dispus să-i ofere un elicopter. "În elicopter mor de frică, nu mă urc" Atunci Papp a convins-o să accepte o limuzină, care o aştepta zilnic după repetiţii. Ca un producător cu instinct infailibil, el ştia că lucrurile nu mergeau bine. La început îi zăream doar nelipsita pipă în fundul sălii, dar, odată cu voltajul ambianţei, creştea perceptibil şi mirosul pipei, din ce în ce mai acut, de la o oră la alta. Progresiv, Joe a avansat până în primul rând. Când s-a aşezat lângă mine, am înţeles mesajul: dorea să devină co-regizor. A doua zi m-am retras din proiect. Papp a terminat spectacolul care, în ciuda aşteptărilor că va ajunge pe Broadway, din cauza cronicilor negative nu s-a jucat mult nici măcar la Public. Meryl a ieşit totuşi învingătoare prin gaura iepurelui, fiind unanim lăudată, dar adaptarea muzicală a lui Swados a dezamăgit. Deşi nu mi-a fost uşor să iau decizia de a mă retrage, intuiţia mi-a fost confirmată.
Alice în ţara minunilor (1980)

****
De atunci nu m-am mai întâlnit cu Meryl. Am aflat că în autobiografia ei a scris câteva rânduri pozitive despre mine şi m-am bucurat. I-am urmărit de departe fenomenala carieră. Îi aud parcă şi acum poveştile ei de viaţă, pe care ni le împărtăşea la repetiţii: despre cum tânăra Mary Louise Streep din New Jersey a studiat canto, dorind să devină cântăreaţă de operă (deşi detesta opera), cum a ajuns apoi la Yale Drama School, unde locuia într-un subsol împreună cu mai mulţi colegi. Îi plăcea să povestească amănunte inedite din viaţa ei de actriţă tânără la 20 de ani, când mergea vara la Londra şi cânta pe străzi şi în metrou pentru a-şi plăti cazarea zilnică, iar într-o noapte, cum nu câştigase destul în ziua aceea, a fost nevoită să doarmă pe o bancă în Green Park, vizavi de Hotelul Ritz. Privindu-l, a jurat că într-o zi va sta acolo. Şi a stat!

Azi e greu de imaginat că regina absolută a celebrităţilor hollywoodiene a dormit cândva pe o bancă în parc, la fel ca orice homeless al lumii. Sunt convins că a ştiut să folosească mai târziu până şi experienţa aceea.

*
Mai este un aspect sub care am cunoscut-o pe Meryl, care merită menţionat: e vorba de marea iubire Meryl Streep - John Cazale.

Lucrul meu cu Cazale la Agamemnon a fost foarte special. În repetiţii John punea zece întrebări pe minut, dar nu ca actorii care îi exasperează pe regizori cu curiozităţi iritante sau gratuite, ci pentru că el dorea sincer şi avea nevoie să înţeleagă toate aspectele personajului. Mi-l amintesc cum îşi scotea încet trabucul, cum îşi lua timp să-l privească lung, apoi îl aprindea tacticos şi numai după un timp se hotăra să-l pună solemn în gură. Tăcerile lui aveau o încărcătură secretă, magică, aş spune. Ce Agamemnon fragil şi metafizic ar fi făcut...

Ajunsesem la avanpremiere când John a apărut într-o dimineaţă împreună cu Meryl. Amândoi erau adânc tulburaţi. Ea stătea abătută deoparte cu capul plecat. John m-a anunţat că tocmai i se descoperise un cancer agresiv la plămâni, care se răspândise în tot trupul. Evident, nu mai putea continua să joace. M-a privit cu ochii lui profunzi şi negri, demn şi trist, dar fără urmă de sentimentalitate. I-am însoţit pe amândoi până la ieşire. Meryl, deşi adânc atinsă, încerca să zâmbească. Devenise dintr-odată extrem de puternică. Îşi asuma brusc rolul de mutter-courage în viaţă - nu avea de ales - era hotărâtă să-l salveze. A fost alături de el până în ultima clipă, l-a acompaniat la fiecare vizită la doctor, la fiecare sesiune de radioterapie, mereu încrezătoare şi optimistă. Deşi epuizată fizic şi psihic, a fost total în serviciul lui, a locuit la spital, convinsă că îl va salva. "Să serveşti este lucrul cel mai important când iubeşti. O datorie sacră e ca o armură pe care o pui pe tine ca să lupţi pentru cel iubit", a spus după ce el s-a stins. Moartea cuiva are darul să trezească în noi o nouă percepţie despre viaţă, mai sensibilă ca înainte.

Moartea lui Cazale şi propria ei suferinţă au transformat-o pe Meryl, atât ca actriţă, cât şi ca om. Durerea a ajutat-o să aprofundeze calitatea prezenţei ei pe scenă. Imediat după moartea lui a acceptat să joace Kate în Îmblânzirea scorpiei, în Central Park, în aer liber, şi a găsit o interpretare diferită de cea obişnuită. Kate nu mai era femeia frivolă şi independentă, îngenunchiată de bărbat, ci una care descoperă satisfacţia adâncă de a se oferi dragostei. Subiectul nu mai era despre ura victimei contra călăului - bărbatul tiran şi misogin, ci despre energia incandescentă a iubirii, Romeo şi Julieta adulţi. E, cred, ceea ce Shakespeare a intenţionat de fapt cu această capodoperă pe nedrept atacată furios de critica feministă.

Deşi sfârşitul tragic al relaţiei cu Cazale a lăsat o rană deschisă, Meryl a reuşit miraculos să menţină o viaţă personală relativ normală şi stabilă. S-a căsătorit cu sculptorul Don Gummer, cu care a avut patru copii şi o familie unită. Nu ştiu cum face să aibă o carieră atât de intensă şi simultan o viaţă armonioasă de familie. Mulţi dintre noi ne chinuim (fără succes) să le avem pe amândouă, dar Meryl chiar le are şi le savurează pe termen lung.

Considerată de critici drept cel mai bun actor al planetei, a fost nominalizată de 21 de ori la Oscar, întrecându-i la număr de nominalizări pe Katharine Hepburn şi Jack Nicholson, ambii cu doar 12 nominalizări. Şi totuşi, a rămas, după cum dovedesc declaraţiile ei, o fiinţă decentă şi lucidă: "Nu mă simt confortabil să mă numesc artist. Mă simt mai mult ca o interpretă, o violonistă. Când unii scriu că eşti cea mai formidabilă persoană care a călcat pe pământ, dacă îi crezi, eşti mort. E adevărat că am fost nominalizată de multe ori la Oscar, dar de fiecare dată mi se pare că i se întâmplă altcuiva, nu mie".

Pentru astfel de gânduri, o admir nesfârşit. Dar nu totul e demn de admiraţie la Meryl, la fel ca la oricare dintre noi. La Hollywood totul se mişcă după cum bate vântul, inclusiv "regina". Când a acceptat premiul pentru rolul din Iron lady, unde o juca pe Margaret Thatcher, Meryl i-a mulţumit lui Dumnezeu şi lui Harvey Weinstein, ca şi cum fără Harvey (dumnezeul cinematografiei americane) filmul n-ar fi existat. Când el a fost demascat ca diavolul Hollywood-ului, şi mişcarea #metoo a cuprins ca un uragan tot mapamondul, Meryl s-a raliat la noul curent şi l-a numit "un monstru". Între dumnezeu şi monstru, a dansat cu dexteritate, după cum se schimba muzica.

Sunt nevoit să închei acest text lung fără să dezleg "misterul Streep", care uneori mă copleşeşte.. Iar răspunsul la întrebarea pentru care am început să scriu, nu l-am găsit. Oare pentru că diferenţa de o zi între datele noastre de naştere a fost acompaniată de prea multe alte circumstanţe (şase ani, continente şi regimuri atât de diferite, altă karma, alte convingeri artistice, politice, religioase) similitudinile nu s-au putut manifesta?

Poate ce avem în comun este ceea ce ne leagă pe toţi, indiferent de zodie: "Darul empatiei, pe care-l avem ca fiinţe umane, este cel mai preţios." - spune ea. Dacă şi ea şi noi am crede cu convingere asta, lumea ar fi altfel.

Foto: simplystreep.com

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus