Lucrând cu Meryl Streep

Aproape nu e zi în care să nu citesc (aud, văd) o știre despre Meryl Streep... că a făcut sau se pregătește să facă un nou film, că a fost sau va fi nominalizată pentru un premiu, că militează pentru cauze fierbinți, în care chiar crede...

Oare visez că am lucrat cu ea vreodată? Nu mai sunt sigur. S-o fi întâmplat într-o altă viață? Și totuși, amintirile par concrete, adevărate.

Sau mă înșel?!

Deși am colaborat doar de două ori, pot spune că avem în comun o pasiune mistuitoare pentru meserie. Aflând că suntem născuți la diferență de o zi (... plus sau minus 6 ani), mi-am spus că sigur trebuie să mai împărtășim și altceva. Și totuși nu pot spune ce. Scriu acest text, sperând că voi reuși să descopăr.

Încep cu începutul.
 

Remarcabila actriță Irene Worth, revenită acasă la New York după o lungă și strălucită carieră în Anglia, a dorit să încheie seria marilor ei roluri cu Ranevskaia din Livada de vișini la Lincoln Center, unde cel mai temut dintre producătorii teatrali, Joe Papp, tocmai preluase conducerea. Joe văzuse Trilogia la LaMama și m-a invitat să colaborăm. Cu Irene mă împrietenisem în timpul lucrului cu Brook la Persepolis, unde ea jucase în Orghast. Proiectul Livezii era gata să fie sădit: Irene l-a dorit în Gaev pe prietenul ei, legendarul vodevilian ceh exilat Jiri Voscovec, iar Raul Julia, tânărul și frumosul actor portorican foarte iubit la New York, a fost propus de Papp să fie Lopahin. În rest, distribuția era deschisă. Meryl Streep dorea mult să joace "orice rol" și ne-am bucurat, căci, deși abia ieșită de la Yale Drama School, se simțea că era predestinată unui mare viitor, căutată de mulți directori de teatru. Aparent avea o mare admirație pentru Irene Worth și își dorea să învețe de la ea, jucând pe aceeași scenă. Intuindu-i talentul comic și inventivitatea, am distribuit-o în servitoarea Duniașa (mai târziu a declarat că adoră comedia dar că, după Livada, nu i s-au mai oferit multe șanse). Curiozitatea de a se pune în locul altora, de a se "încălța cu pantofii lor", de a le îmbrăca hainele, pentru ca ei să devină o parte din ea însăși - Meryl a avut-o de la început.
 
Era extrem de fericită să lucreze cu actori buni și spunea că pe actorii adevărați îi percepi ca și cum ei sunt sângele tău, pentru că nu le pasă cum arată, sau ce efect au asupra publicului, ci știu că datoria lor e să pătrundă în viața oamenilor până la identificare, ca să poată comunica ce simt ei.

În pauze se iscau discuții pasionate. O dată Meryl a întrebat-o pe Irene cum face când intră în scenă să dea impresia că e o regină? Oare ține de autoritate și postură corporală? Răspunsul surpriză al lui Irene a fost că pe scenă totul depinde de cum reacționează fiecare în relație cu ea; că ține nu atât de persoana ei, ci de atmosfera creată, de felul în care aerul e transformat de cei de pe scenă. O regină are o atmosferă unică în jurul ei. Concluzia: depindem atât de mult unii de alții!

Irene și Meryl... două actrițe din generații diferite, cea ajunsă la apogeul carierei îi transmitea celei tinere secretul care nu poate fi divulgat. "Cum faci asta?" Răspunsul ține de inexplicabil, de magie. Aceeași întrebare, sunt convins, i-a fost adresată de sute de ori lui Meryl mai târziu în cariera ei și nici ea nu a putut răspunde.

Actoria e ca mersul pe sârmă, pare periculos, dar în subconștient, trupul știe ce face. Plasa de siguranță e țesută să formeze baza solidă care se numește meșteșug. Restul e într-adevăr... magie.
 

Însă publicul rar înțelege procesul de creație al unui actor. Iar criticii, chiar cei mai sofisticați, judecă fără să știe ce văd. Sau cum ar spune Meryl "nu văd ce-i ascuns sub capotă". Misterul rămâne nedivulgat.
 
Atmosfera la repetiții era foarte plăcută. Actorii americani, obișnuiți cu tehnicile de motivație psihologică destul de restrictive ale Școlii lui Straasberg, erau încurajați de mine să fie liberi să descopere comedia umană pe care Cehov a descris-o în Livada de vișini. Au adoptat veseli propunerea mea de a accentua aspectele de farsă ale piesei, sub care se ascunde adevărata tragedie. Meryl a deschis prima robinetele improvizației libere: a încercat tot felul de bufonade caraghioase ca să dea în vileag pretențiozitatea fetei simple de la țară care vrea să fie luată în seamă. Extraordinarul ei instinct comic, dublat de curajul de a risca, au dus-o, fără să știe, spre un stil de joc de tip meyerholdian, opus realismului lui Stanislavski. A răspuns cel mai prompt, rapid și organic la direcția nouă pe care am vrut-o în spectacol, aceea a unui teatru mai apropiat de dans și de ritual, care să rupă radical cu tradiția așa-zis naturalistă cehoviană, de fapt languroasă și sentimentală.

Am întrebat-o pe Priscilla Smith, interpreta Variei, cum e să joci cu Meryl: "Pe scenă nu știi niciodată ce va face! În timp ce noi jucam clasic o intenție, apoi la rând alta, ea schimbă atât de rapid jocul, încât pare să spună și da și nu în același timp. E plină de impulsuri contradictorii, mereu imprevizibilă."

O anecdotă din apropierea premierei: la prima repetiție în decor și costume, o văd pe Meryl alergând printre vișinii înfloriți ca Duniașa, aproape să n-o recunosc. Purta o perucă țipător de roșcată, care îi schimba complet expresia. "Nu-ți place?!", s-a mirat, căci evident îi păream confuz. Venind de la școala austeră a lui Peter Brook, unde motto-ul era să elimini tot ce nu e necesar, de la peruci la clișee de joc, am protestat. Ea insista că peruca o ajuta să devină personajul, că fără ea nu se simțea bine. Pentru ea, peruca era la fel de importantă ca vocea, postura, felul cum își ținea capul, sau cum folosea pudriera. E adevărat că Duniașa e fragilă și nesigură și de aceea recurge la tot felul de excese. M-a convins, deși continui să cred că putea juca aceleași intenții și fără perucă. Oricum, această dispută trecătoare nu a diminuat cu nimic o relație de lucru specială.
 Când, la cererea publicului, spectacolul a fost programat mult peste programarea inițială, Meryl a trebuit să fie înlocuită. Juca deja rolul principal din Kramer vs. Kramer, care era în filmări. Lumea filmului o acaparase.

După Livada, Joe Papp mi-a oferit să montez Agamemnon, prima parte a Orestiei lui Eschil, mai întâi la Lincoln Center, iar în vara următoare la Delacorte Theatre, în Central Park, cu John Cazale în rolul titular. Îl cunoscusem datorită lui Meryl. Trăiau împreună într-un loft din Tribeca și uneori, când venea s-o aștepte, asista la repetițiile cu Livada. Erau invidiați de toată breasla teatrală newyorkeză, amândoi fiind considerați printre cei mai talentați actori ai generației lor. Știam despre el că era adulat ca actor de Pacino, care îi era și bun prieten, îl admirasem în Fredo Corleone din Godfather și în Dog Day Afternoon. L-am distribuit în Agamemnon pentru că emana o stranie, nesfârșită melancolie, care se potrivea perfect cu tristețea eroului revenit acasă victorios după 10 ani de război troian.

Reîntâlnirea în teatru cu Meryl a avut loc trei ani mai târziu (1980), pentru a lucra downtown, pe cea mai faimoasă scenă off-Broadway, The Public Theatre, condus tot de Joe Papp, care a distribuit-o pe Meryl în noul musical Alice în țara minunilor, compus de Liz Swados, minunata compozitoare cu care creasem Trilogia antică. Atmosfera era acum cu totul alta decât la Livada - asta era evident din prima zi. Meryl depășise statutul de tânără speranță proaspăt ieșită de la Yale (la câteva luni după ce jucase în Livada de vișini fusese deja nominalizată la Oscar pentru The Deer Hunter, iar în 1980 îl și câștigase pentru rolul din Kramer vs. Kramer). Revenea în teatru cu această aură, fiind de acum vedetă și, evident, marele punct de atracție. La repetiții, cu foștii ei colegi de la Yale, chemați să participe ca ansamblu, se comporta cu modestie, dar era greu disimulabilă ambiția pe care o avea din copilărie, ca majoretă, să fie prima în toate (după cum spunea ea însăși).

Deși părea aceeași Meryl din timpul Livezii - nu o părăsise nici excepționalul simț al umorului de pe vremea când încă nu era o divă - totuși se maturizase și devenise extrem de activă social. În anii '70, avea loc o mișcare de trezire a conștiinței civice la care ea considera că trebuia să participe, lua poziție contra nedreptăților și inegalităților, apăra drepturile femeilor, își exprima public opiniile contra folosirii iresponsabile a pesticidelor, militând pentru eliminarea din supermaketuri a tuturor alimentelor care le conțineau. A fost astfel felicitată de mulți pentru devotamentul arătat cauzelor comunității.

Deși continua să iubească teatrul, simțeam că pentru ea teatrul nu mai avea aceeași prioritate absolută, ca pe vremea Livezii.

De la prima repetiție cu Alice - the musical, Meryl se preocupa deja să găsească un accent specific personajului. Eu n-am fost niciodată convins de importanța accentelor, nu eram nici atunci. Le consider efecte facile, uneori caricaturale. Meryl nu uitase de micul nostru "conflict" legat de peruca roșcată a Duniașei și știa că pentru mine atât accentul cât și perucile sunt adaosuri inutile. Tonul vocii cu care mi-a spus răspicat că pentru ea perucile și accentul sunt utile mi-a transmis o inflexibilitate de oțel. În mai toate rolurile de mai târziu Meryl a căutat constant accentul just pentru fiecare dintre ele. De exemplu, în pregătire pentru rolul din Sophie's Choice i-a cerut mamei unei prietene, care fusese în lagăr la Auschwitz, să-și înregistreze vocea pe o casetă și apoi i-a ascultat și imitat zilnic accentul, reproducând fiecare respirație, fiecare eliziune, atât de mult dorea să capteze nu doar forma exterioară, dar și trăirea. Era obsedată să-și asume până la capăt ce a suferit această victimă a lagărului de concentrare. Să vrei să devii altcineva e o încăpățânare bolnăvicioasă ce depășește limitele normalității? Un exces irațional? Sau pur și simplu soluția ca să ajungi un mare actor?
La Alice, Joe Papp asista des la repetiții, poate pentru că le-a simțit și el de la început tensionate. Existau motive. Adaptarea după Lewis Carroll era slabă (de fapt nici nu prea existau situații, ci doar o înlănțuire de numere muzicale, un pretext pentru a pune în evidență starul). Meryl avea o voce mică, dar pură, pe care o folosea inteligent, alternând cântecul cu proza. Îmbrăcată în overalls și turtleneck, se străduia să se metamorfozeze în copilul Alice, care dispărea în gaura iepurelui și reapărea umflată comic ca un butoi. Încerca tot felul de forme surreale, dar degeaba, căci nu o ajutau nici dialogul, nici cântecele lui Swados, neinspirate și monotone; și nici eu. Venisem entuziast să lucrez cu Liz și Meryl, dar zilnic eram tot mai puțin convins. Meryl susținea că era doar o membră a grupului și nu Diva în jurul căruia opt actori formau ansamblul. Această pretinsă egalitate în democrație era iritant de artificială și, în ciuda aparențelor, nu păcălea pe nimeni. Cum nimic nu se închega, în atmosferă plutea o nervozitate permanentă. La o scenă anume, Meryl nu a mai rezistat și m-a luat deoparte ca să-mi explice concepția ei despre cum trebuia rezolvată o situație de fapt inexistentă, astfel ca relația ei cu ceilalți să fie cea justă. Ca întotdeauna, eram bucuros să încercăm orice sugestie și i-am propus să explice ea ideea actorilor. "Dar regizorul ești tu!", mi-a spus prompt. Am ripostat: "Dar e ideea ta și o poți explica mult mai bine!", la care, brusc, Meryl a părăsit repetiția. Semn deloc bun.
Tot ce-și dorea Joe Papp era ca Meryl să fie fericită. Și nu era. De exemplu, auzind că ea venea la teatru cu metroul (în spirit liberal-democratic cam ostentativ), Papp era dispus să-i ofere un elicopter. "În elicopter mor de frică, nu mă urc" Atunci Papp a convins-o să accepte o limuzină, care o aștepta zilnic după repetiții. Ca un producător cu instinct infailibil, el știa că lucrurile nu mergeau bine. La început îi zăream doar nelipsita pipă în fundul sălii, dar, odată cu voltajul ambianței, creștea perceptibil și mirosul pipei, din ce în ce mai acut, de la o oră la alta. Progresiv, Joe a avansat până în primul rând. Când s-a așezat lângă mine, am înțeles mesajul: dorea să devină co-regizor. A doua zi m-am retras din proiect. Papp a terminat spectacolul care, în ciuda așteptărilor că va ajunge pe Broadway, din cauza cronicilor negative nu s-a jucat mult nici măcar la Public. Meryl a ieșit totuși învingătoare prin gaura iepurelui, fiind unanim lăudată, dar adaptarea muzicală a lui Swados a dezamăgit. Deși nu mi-a fost ușor să iau decizia de a mă retrage, intuiția mi-a fost confirmată.
De atunci nu m-am mai întâlnit cu Meryl. Am aflat că în autobiografia ei a scris câteva rânduri pozitive despre mine și m-am bucurat. I-am urmărit de departe fenomenala carieră. Îi aud parcă și acum poveștile ei de viață, pe care ni le împărtășea la repetiții: despre cum tânăra Mary Louise Streep din New Jersey a studiat canto, dorind să devină cântăreață de operă (deși detesta opera), cum a ajuns apoi la Yale Drama School, unde locuia într-un subsol împreună cu mai mulți colegi. Îi plăcea să povestească amănunte inedite din viața ei de actriță tânără la 20 de ani, când mergea vara la Londra și cânta pe străzi și în metrou pentru a-și plăti cazarea zilnică, iar într-o noapte, cum nu câștigase destul în ziua aceea, a fost nevoită să doarmă pe o bancă în Green Park, vizavi de Hotelul Ritz. Privindu-l, a jurat că într-o zi va sta acolo. Și a stat!

Azi e greu de imaginat că regina absolută a celebrităților hollywoodiene a dormit cândva pe o bancă în parc, la fel ca orice homeless al lumii. Sunt convins că a știut să folosească mai târziu până și experiența aceea.

Mai este un aspect sub care am cunoscut-o pe Meryl, care merită menționat: e vorba de marea iubire Meryl Streep - John Cazale.

Lucrul meu cu Cazale la Agamemnon a fost foarte special. În repetiții John punea zece întrebări pe minut, dar nu ca actorii care îi exasperează pe regizori cu curiozități iritante sau gratuite, ci pentru că el dorea sincer și avea nevoie să înțeleagă toate aspectele personajului. Mi-l amintesc cum își scotea încet trabucul, cum își lua timp să-l privească lung, apoi îl aprindea tacticos și numai după un timp se hotăra să-l pună solemn în gură. Tăcerile lui aveau o încărcătură secretă, magică, aș spune. Ce Agamemnon fragil și metafizic ar fi făcut...

Ajunsesem la avanpremiere când John a apărut într-o dimineață împreună cu Meryl. Amândoi erau adânc tulburați. Ea stătea abătută deoparte cu capul plecat. John m-a anunțat că tocmai i se descoperise un cancer agresiv la plămâni, care se răspândise în tot trupul. Evident, nu mai putea continua să joace. M-a privit cu ochii lui profunzi și negri, demn și trist, dar fără urmă de sentimentalitate. I-am însoțit pe amândoi până la ieșire. Meryl, deși adânc atinsă, încerca să zâmbească. Devenise dintr-odată extrem de puternică. Își asuma brusc rolul de mutter-courage în viață - nu avea de ales - era hotărâtă să-l salveze. A fost alături de el până în ultima clipă, l-a acompaniat la fiecare vizită la doctor, la fiecare sesiune de radioterapie, mereu încrezătoare și optimistă. Deși epuizată fizic și psihic, a fost total în serviciul lui, a locuit la spital, convinsă că îl va salva. "Să servești este lucrul cel mai important când iubești. O datorie sacră e ca o armură pe care o pui pe tine ca să lupți pentru cel iubit", a spus după ce el s-a stins. Moartea cuiva are darul să trezească în noi o nouă percepție despre viață, mai sensibilă ca înainte.

Moartea lui Cazale și propria ei suferință au transformat-o pe Meryl, atât ca actriță, cât și ca om. Durerea a ajutat-o să aprofundeze calitatea prezenței ei pe scenă. Imediat după moartea lui a acceptat să joace Kate în Îmblânzirea scorpiei, în Central Park, în aer liber, și a găsit o interpretare diferită de cea obișnuită. Kate nu mai era femeia frivolă și independentă, îngenunchiată de bărbat, ci una care descoperă satisfacția adâncă de a se oferi dragostei. Subiectul nu mai era despre ura victimei contra călăului - bărbatul tiran și misogin, ci despre energia incandescentă a iubirii, Romeo și Julieta adulți. E, cred, ceea ce Shakespeare a intenționat de fapt cu această capodoperă pe nedrept atacată furios de critica feministă.

Deși sfârșitul tragic al relației cu Cazale a lăsat o rană deschisă, Meryl a reușit miraculos să mențină o viață personală relativ normală și stabilă. S-a căsătorit cu sculptorul Don Gummer, cu care a avut patru copii și o familie unită. Nu știu cum face să aibă o carieră atât de intensă și simultan o viață armonioasă de familie. Mulți dintre noi ne chinuim (fără succes) să le avem pe amândouă, dar Meryl chiar le are și le savurează pe termen lung.

Considerată de critici drept cel mai bun actor al planetei, a fost nominalizată de 21 de ori la Oscar, întrecându-i la număr de nominalizări pe Katharine Hepburn și Jack Nicholson, ambii cu doar 12 nominalizări. Și totuși, a rămas, după cum dovedesc declarațiile ei, o ființă decentă și lucidă: "Nu mă simt confortabil să mă numesc artist. Mă simt mai mult ca o interpretă, o violonistă. Când unii scriu că ești cea mai formidabilă persoană care a călcat pe pământ, dacă îi crezi, ești mort. E adevărat că am fost nominalizată de multe ori la Oscar, dar de fiecare dată mi se pare că i se întâmplă altcuiva, nu mie".

Pentru astfel de gânduri, o admir nesfârșit. Dar nu totul e demn de admirație la Meryl, la fel ca la oricare dintre noi. La Hollywood totul se mișcă după cum bate vântul, inclusiv "regina". Când a acceptat premiul pentru rolul din Iron lady, unde o juca pe Margaret Thatcher, Meryl i-a mulțumit lui Dumnezeu și lui Harvey Weinstein, ca și cum fără Harvey (dumnezeul cinematografiei americane) filmul n-ar fi existat. Când el a fost demascat ca diavolul Hollywood-ului, și mișcarea #metoo a cuprins ca un uragan tot mapamondul, Meryl s-a raliat la noul curent și l-a numit "un monstru". Între dumnezeu și monstru, a dansat cu dexteritate, după cum se schimba muzica.

Sunt nevoit să închei acest text lung fără să dezleg "misterul Streep", care uneori mă copleșește.. Iar răspunsul la întrebarea pentru care am început să scriu, nu l-am găsit. Oare pentru că diferența de o zi între datele noastre de naștere a fost acompaniată de prea multe alte circumstanțe (șase ani, continente și regimuri atât de diferite, altă karma, alte convingeri artistice, politice, religioase) similitudinile nu s-au putut manifesta?

Poate ce avem în comun este ceea ce ne leagă pe toți, indiferent de zodie: "Darul empatiei, pe care-l avem ca ființe umane, este cel mai prețios." - spune ea. Dacă și ea și noi am crede cu convingere asta, lumea ar fi altfel.

Foto: simplystreep.com