Scurtmetraje de animaţie - Premiile Gopo, 2021

Scurtmetrajele de animaţie aflate în competiţia pentru Premiile Gopo din 2021 preferă să se îndepărteze de realităţile prozaice româneşti. Toate exprimă mai degrabă lupta general-umană împotriva unor duşmani nevăzuţi, abstracţi, atemporali chiar. Fie că este vorba despre efortul, fie şi imaginar, de a scăpa de sărăcie (Candy Can), de afirmarea identităţii sexuale într-o societate totalitară (Saşa şi Petre), de lupta pentru viaţa fragedă a unui bebeluş într-un univers patriarhal opresiv (Cîntec de leagăn) sau de lupta "pentru restaurarea măreţiei omului şi a încrederii în umanitate" (Moartea şi cavalerul), în ele se conturează o dorinţă de a învinge, o încăpăţînare de a nu abandona lupta vieţii. Această poveste universală, rostită pe tonuri şi cu mijloace diferite, animă toate producţiile de animaţie aflate în competiţie.

Candy Can (r. Anton Octavian) începe într-o cameră neîngrijită unde un adolescent face flotări. Visează să devină fotbalist. Deocamdată doar tricoul îl recomandă. Iese pe stradă, flirtează, se întîlneşte cu alţii de vîrsta sa.
Înţelegem că povestea se desfăşoară undeva în România, cel tîrziu la începutul anilor 1990 (încă mai sunt firme de magazine cu Alimentara). În consecinţă, prezenţa băuturilor răcoritoare în cutii de aluminiu este anacronică, acestea apărînd mult mai tîrziu pe piaţa românească.
Cu aburii speranţei tinereşti încă în minte, protagonistul ajunge la o groapă de gunoi. Pentru început, ameţit de aburii menţionaţi, pînă şi aceasta i se pare frumoasă. Pastelurile acuarelei în care este creată animaţia se menţin într-o cromatică optimistă.
Însă, deodată, printr-o trezire urîtă la realitate, tînărul începe să scormonească prin gunoaie. Culege cutii de băuturi (cans) pe care le bagă în saci. Sacii cu cutii goale îi urcă în spinare. Cei cîţiva bănuţi primiţi vor reprezenta plata lui, cea cu care îşi susţine familia.
Imaginea optimistă iniţială se schimbă radical: pastelurile devin reci, hainele zdrenţuite, visele jigărite. Se întoarce acasă obosit, murdar, învins.
Cu o ultimă putere, reia exerciţiul. Fiecare flotare îl ridică de la pămînt şi îl apropie, cîte puţin, ca un fel de cric invizibil, către scăparea din fundătura sărăciei.


Cîntec de leagăn (r. Paul Mureşan) este ilustraţia grafică a melodiei omonime a Mariei Tănase: o mamă îşi apără bebeluşul ameninţat de fiinţe văzute şi nevăzute.
Grafica alb-negru şi abordarea mitologică, dar şi versurile care, deşi încearcă să aline, parcă mai mult înfricoşează, suscită în spectator o teamă ancestrală. Scurtmetrajul aminteşte fragilitatea puiului de om, dar aduce aminte şi de vulnerabilitatea noastră ca oameni.
Ameninţările atavice capătă concreteţe sub forma unui personaj masculin dedat demonului alcoolismului. Mama se luptă din răsputeri, însă verigheta de pe mînă o condamnă la moarte. Din simbol al legămîntului, inelul matrimonial se transformă în sentinţă a condamnării. Inelul magic al dragostei capătă lucirile demonice din The Lord of the Rings.
Şi mit ancestral, şi critică feministă, filmul lui Paul Mureşan sperie şi intrigă. Fidel fricilor profunde ale sufletului atunci cînd descrie moroi, inspirat din realitatea socială atunci cînd povesteşte despre pericolul alcoolismului.
Grafica este minimalistă, oamenii au trăsături înfricoşătoare chiar şi atunci cînd încearcă să facă binele. Prin ea, Mureşan invită la o gîndire abstractă, la abandonarea concepţiilor antropologice optimiste şi reconsiderarea abisurilor morale, cîtuşi de puţin flatante, din fiecare.
Într-un interviu, Paul Mureşan mărturiseşte că a fost marcat de vorba unui profesor: "Fiecare film are o conştiinţă. Iar conştiinţa sa este timpul pe care l-ai petrecut să faci acel film". Amprenta acestei conştiinţe este vizibilă în filmul său şi, mult mai important, filmul rămîne în conştiinţa spectatorului. Odată văzută această ilustraţie grafică, cîntecul Mariei Tănase nu va mai putea fi niciodată dezlipit în mintea spectatorului de grafica şi povestea imaginate de acest autor aparte.

 
Povestea lui Saşa şi Petre (r. Luca Istodor) începe în România totalitară a anului 1956. Petre Bunescu îşi rememorează începuturile relaţiei casnice de-o viaţă cu Petre Sirin, pe fondul unei grafici non-figurative, filmată în stop-motion. Blocurile comuniste gri devin cuburi de plastilină gri, personajele sunt stilizate în alb şi albastru; închisoarea zugrăvită prin paralelipipede cenuşiu-închise, iar universul concentraţionar este un ghem de lînă spinoasă, metaforă eficientă în contextul filmului.
Parte a unui proiect mai amplu al unei cărţi de interviuri cu poveşti romantice queer pe care Luca Istodor o are în pregătire, filmul acesta de animaţie reprezintă un proiect studenţesc lăudabil.

Moartea şi cavalerul (r. Radu Gaciu) este, de departe, proiectul cu cea mai importantă anvergură dintre nominalizările pentru animaţie de scurtmetraj. În cazul animaţiei cel puţin, diferenţa de lungime vorbeşte despre resurse diferite, atît de voinţă, cît şi materiale. Radu Gaciu mărturiseşte că a lucrat la acest proiect nu mai puţin de 8 ani, fapt uşor de văzut în consistenţa şi complexitatea acestui mediu-metraj.
Mai mult, Gaciu spune o poveste sumbră, dar cu ambiţia de a surprinde zădărnicia condiţiei umane. Tonul filmului seamănă izbitor cu resemnarea Ecleziastului din Biblie, dar fantasticul său aparţine unui basm modern. Totodată, pelicula este foarte bogată în referinţe culturale şi cinematografice.
De exemplu, un personaj, întruchipare a ucenicului vrăjitor, mărturiseşte că este "un pitic urcat pe umerii giganţilor" pentru a face bomba atomică. Apoi, imaginile sunt inspirate din distopii cinematografice precum Blade Runner (clădiri luminoase, dar ameninţătoare) sau împrumută elemente din Citizen Kane (mîna ce lasă obiectul cel mai dorit doar în momentul morţii, lumina din vechiul turn ce reprezintă făclia conştiinţei). Grafica monocoloră este realistă, deşi adesea foarte crudă, potenţînd astfel impactul parabolei.
Unul dintre izvoarele răutăţii umane este violenţa. Fie că este violenţa organizată a războiului, fie că este violenţa patologică a psihopatului sau cea îngropată adînc în psihicul fiecăruia, Moartea şi cavalerul este plină de mărturii ale acestei porniri umane fundamentale.
Narat într-o engleză ce imită poemele epice de inspiraţie romantică, Moartea şi cavalerul este o producţie consistentă şi ambiţioasă, care are, în acelaşi timp, şi o largă adresabilitate internaţională.