Demersul este cu atât mai remarcabil cu cât ea (născută în 1942) a apucat să trăiască ororile războiului şi prăbuşirea ţării sale odată cu regimul nazist, apoi rapida, dar şi fragila revenire la normalitate. Spre deosebire de faimoasa ei precursoare Leni Rieffenstahl (cea care a pus la punct cel mai performant sistem de propagandă prin cinema, supus cu fanatism şi profesionalism hitlerismului), dar şi a multor compatrioţi - care nu i-au iertat niciodată vecinului francez cele două victorii în conflagraţiile mondiale - Ottinger face parte din generaţia renaşterii postbelice, luminată de spiritul responsabilităţii şi al toleranţei, al deschiderii faţă de valorile perene definitorii pentru veritabila civilizaţie occidentală.
Parisul, ca leagăn al luminii pe care o răspândeşte cultura, este redescoperit cu un amestec de nostalgie şi pedagogie memorialistică, prin imagini de arhivă şi etalarea marilor spirite: Descartes, Voltaire, Goethe, Beethoven. Mici interviuri şi plimbări cu aparatul de filmat pe străzile oraşului îi conferă autoarei o privire lucidă, înţeleaptă asupra vremurilor trăite de ea în tinereţe, oamenii pe care i-a întâlnit pe malurile Senei şi evenimentele la care a luat parte.
Practic, pelicula adună momente ale perioadei de convalescenţă de după trauma ocupaţiei germane, cu tot ce poate însemna asta în memoria colectivă. Contactul direct cu personalităţi marcante ale societăţii franceze a anilor '60 (André Malraux, Jean Louis Barrault sau Jean Cocteau, Charles de Gaulle ori Georges Pompidou) jalonează şi delimitează un periplu deopotrivă cultural şi politic, devenind repere de maxim interes pentru... cei puţini care au cunoscut şi îşi mai amintesc epoca.
Dar, istoria nu se astâmpără, oricâte năzdrăvănii catastrofale ar produce ea la intervale ce par a se repeta ciclic. Ottinger şi-a construit caligramele nu numai pe o poetică ce îmbină parodierea clişeelor şi savoarea plăcerii vizuale cu neglijarea convenţiilor fatalmente caduce, dar şi pe readucerea în atenţia colectivă a scurtei perioade jalonată între défense şi détente. Şi, apoi, iarăşi: danger... iarăşi défense!
Pentru că, vai, revenirea la armonie şi echilibru va fi mult prea curând şi prea brutal ameninţată de fanatism şi violenţă, de ideologii barbare ce pot surpa fragilul echilibru abia redobândit şi scump plătit. Pentru că rinocerita maoistă s-a abătut ca o tornadă, întunecând minţile şi cerul, stingând deopotrivă luminile Parisului şi ale raţiunii carteziene abia reinstaurată.
Momentul cunoscut în istorie drept "May 68" - o hurducătură pe cât de urâtă, pe atât de primejdioasă a istoriei, gata în orice moment de slăbiciune şi neatenţie să prăbuşească totul... până şi Parisul, în hăul urii, al întunericului şi al distrugerilor.
Imaginile cu care se încheie filmul - confruntări violente între forţele de ordine şi cele ale dezordini, maldăre de gunoaie şi moloz, Sorbona ocupată şi anihilată de gloatele aşa-zis revoluţionare - nu sunt altceva decât un avertisment pe care Ottinger simte nevoia să-l reitereze în anul de graţie 2020. De ce oare?!...