Cel mai adesea, scrisorile (în afara celor pierdute) reunesc în ele, pe lângă informaţia livrată de autor, alte câteva elemente ce ţin mai mult de suflet şi contribuie la impresia artistică a destinatarului: o sinceritate de tip confesiv, ceva nostalgie - dacă au un caracter evocator- poate chiar duioşie, dacă sunt bine aduse din condei. Acest aspect există, în cazul celor care declarat sau nu, îndeplinesc funcţia de "scrisori deschise" conferindu-le un implicit caracter, să-i spunem activistic. Sigur că mesajul direcţionat către toată lumea trebuie nu doar să transmită punctul de vedere al semnatarului, ci şi să convingă "andrisantul" de adevărul livrat pe această cale. Întrucât asemenea aşa-zise epistole nu aşteaptă obişnuitul răspuns, pe aceeaşi cale. Fie lumea cât de rea, unii tot se vor lăsa "fezandaţi". La nevoie (sau pentru mai multă siguranţă) se (în)tocmesc după o reţetă dintre ale cărei ingrediente nu lipsesc omisiunea, mimarea bunei-credinţe dezinteresate, chiar ceva patetism, adesea subliminal - atunci când semnatarul alege tonul acela lăcrimos-confesiv. Sigur că orice afirmaţie este condiţionată de inerentul subiectivism - asta nu e nici o noutate; dar, de aici şi până la altera sau chiar falsifica realitatea...
Aşa şi cu scrisoarea de faţă, mai ales când prezintă o realitate dureroasă, filmată şi comentată de o femeie direct implicată într-un proces realmente dureros, cu rădăcini adânci în trecut, cu determinări complicate, în care nedreptatea pare a juca un rol covârşitor. Aşa să fie, oare? Semită ca şi evreii ce se trag din aceeaşi mitologică Iudee, Emily Jacir este o palestiniancă născută în Bethlehem. Aşezare cu rădăcini adânci în spiritualitatea evreilor, apoi a creştinilor - rămas în istorie ca loc de naştere al iudeului Joshua devenit Iisus din Nazareth, apoi Iisus Christos.
Pentru cei interesaţi de adevărul istoric, găsirea priorităţilor invocate de locuitori este, încă, departe de a fi posibilă; prea multe veacuri, prea mare amestecul populaţiilor din zonă, prea multe legende, interese... şi încă prea puţine informaţii certe. Aşa că rămân convingerile, credinţa, propaganda... adică un amestec mereu exploziv.
Cu multă măiestrie narativă, această Emily Jacir filmează şi povesteşte istoria familiei şi a casei ei, aflată odată, în vremuri mai bune, pe strada principală a localităţii. Mă rog, o istorie relativ recentă, cam de vreo 70 de ani de la fondarea actualului stat israelian şi numai vreo câţiva de la apariţia celui palestinian, într-un amestec de teritorii şi de populaţii pentru care termenul "ocluzie" pare cel mai nimerit. Pe scurt, populaţia majoritar arabo- musulmană a Bethlehemului trebuie să facă faţă impactului cu adevărat exploziv la care o supun politicienii şi armata Israelului. Nu-i uşor. Nu-i plăcut. Nu-i nici tocmai kasher, pe ici pe colo... Chiar dacă familia realizatoarei a fost una de vază; dacă locuinţa lor - datând cu mult înainte de înfiinţarea statului Israel - este una solidă, foarte diferită ca mărime (şi ca nivel de civilizaţie!) de restul caselor în care îşi duc traiul băştinaşii; şi chiar dacă acordurile politice îndelung moşite şi prea adesea încălcate de către ambele părţi par a fi stabilit un fel de echilibru, politica guvernului de la Tel Aviv / Ierusalim de colonizare intensă a pământurilor care au aparţinut arabilor palestinieni creează conflicte şi întreţine tensiuni, materializate ciclic în brutalitate, chiar în violenţe stupide, contraproductive, dramatice... adesea chiar tragice. Jacir filmează hidosul zid care a mutilat oraşul sfânt şi deplânge mareea israeliană care se tot extinde. Tonul ei e ponderat, cu o amărăciune autentică sau, dacă nu, extrem de bine jucată. Sigur că, pentru un adult care a copilărit acolo, fenomenul de periferizare (geografică, politică, socială) este dureros şi nedrept. Poate chiar revoltător, dacă iei de bună lamentaţia ei cum că evreii invadatori ar fi ocupat abuziv pământurile palestinienilor. Eeiii... Cu asta ajungem la cutia lui Ra'anan Alexandrowicz - despre cum poţi da un virtual adevăr pe calapodul propagandistic. Dacă autoarea (repet, una de impecabil profesionalism cinematografic) şi-ar fi "adus aminte" că acele terenuri sterpe, timp de sute de ani, total nefolositoare, au fost vândute de palestinienii săraci coloniştilor israelieni, pentru a avea cu ce-şi duce zilele şi creşte copiii... Şi că aceşti colonişti (favorizaţi graţie facilităţilor economice acordate de guvern pentru a-i încuraja să se aşeze acolo unde e mai greu şi mai mult de muncă - aşa cum a fost, de altfel, cu toţi cei care s-au strămutat, din lumea largă, în Israelul fondat în 1948) îşi lasă confortul şi siguranţa, asumându-şi o viaţă dificilă, nesigură, adesea riscantă, spre a prinde cheag şi a ridica sub aspect civilizaţional zona, parcă Dracul nu mai e chiar atât de negru, cum spunem noi. Zidul? Într-adevăr, o oroare. Cum a fost cel al Berlinului, cum este cel al lui Trump, de la graniţa cu Mexicul - obstacol iluzoriu în calea celor ce vor să ajungă de cealaltă parte a lui: partea bună, curată, ordonată... în care îţi mai vine să trăieşti. Şi iarăşi ajungem la adevărata ciocnire a civilizaţiilor... Iar pentru cei care au şi puţină cultură, sau măcar informaţia strict necesară (oricum, o categorie în curs de dramatică împuţinare), n-ar mai fi nevoie ca biata palestiniancă, forţată să fugă de la locul ei, să pomenească ceva esenţial în toată ecuaţia: se numeşte Intifada şi defineşte războiul primitiv al datului cu pietre - un sport aproape tradiţional al palestinienilor încă legaţi de idealul belicos şi nerealist - acela de a arunca Israelul în mare.
Aşa încât, cu toată compasiunea pentru soarta unor oameni mutilaţi sau chiar striviţi de istorie - care au vrut şi au ştiut să evolueze - idealul justeţei şi al măsurii ne cere să nu pierdem din vedere complexul de factori care generează conflictul absurd al acestei zone. Da, unii îşi au dreptatea lor... şi ceilalţi - pe a lor. Căci, vorba rabinului, "şi tu ai dreptate".
Rămâne, însă, capacitatea cinematografului de factură militantă (chiar atunci când se declară doar documentar), de a selecta, a omite sau chiar a elimina ceea ce nu slujeşte demonstraţiei pro causa. La Milan Kundera, viaţa era în altă parte. În asemenea acte de propagandă, adevărul e şi în cealaltă parte. Doar că niciuna dintre aceste părţi antagonice nu prea sunt dispuse să recunoască asta.
Descarcă catalogul OWR 2021 aici.