Portretul lui Fred Hammond este prezentat din perspectiva lui Bill O'Neall (LaKeith Stanfield), un escroc prins de către FBI şi care este obligat ca, în schimbul libertăţii, să devină informator. O'Neall se infiltrează în organizaţia condusă de Hammond şi contribuie, indirect, la soarta tragică a acestuia.
Shaka King, regizorul şi scenarist al filmului, nu îşi propune să exploreze mişcarea de emancipare cu un ochi atent la nuanţe. Acelaşi Fred Hammond, de exemplu, apare ca personaj secundar şi în The Trial of Chicago 7 (Aaron Sorkin, 2020), ce abordează aceeaşi perioadă de frămîntări într-o cheie mult mai nuanţată, în care punctele de vedere ale protagoniştilor sunt permanent contrabalansate. Asta ca să nu mai vorbim despre reuşite precum Do the Right Thing (Steve McQueen, 1989), în care binele şi răul, violenţa şi protestul sunt atent scrutate şi interogate, în echilibre instabile care pun pe gînduri spectatorul.
De exemplu, Shaka King prezintă scena în care doi activişti ai Black Panther Party deschid neprovocaţi focul împotriva forţelor de ordine din sediul organizaţiei din Chicago (fapt care a condus la distrugerea acestuia) drept un gest justificat, chiar lăudabil. Motivaţia acestui gest extrem, cu importante repercusiuni politice, nu este explorată din punct de vedere moral sau psihologic. În schimb, episodul este utilizat strict ca fundal pentru ca protagonistul să o şteargă laş la sănătoasa în timpul împuşcăturilor, spălîndu-se pe mîini şi de activism extrem, şi de muncă secretă în folosul statului.
Totuşi, piesa de rezistenţă este interpretarea pe care Daniel Kaluuya o dă lui Fred Hammond, performanţă recompensată, de altfel, cu Oscarul pentru cel mai bun actor în rol secundar. Kaluuya insuflă rolului său forţa revoluţionară ce l-a animat în timpul vieţii pe cel care i-a servit drept model. Modul electrizant de a vorbi în faţa mulţimilor, inspirat din propovăduirea cu rădăcini baptiste a lui Martin Luther King, este orchestrat într-un ritm antrenant. Spre deosebire de King, care îşi lua inspiraţia din Scriptură, Hammond se inspira din radicalismul comunist, citatele din Mao luînd locul celor ale lui Iisus.
Kaluuya reuşeşte să transporte momentele în care este în centrul atenţiei într-un etos revoluţionar care şterge neîndemînările filmului. Scînteia privirii sale, gesturile ritmate şi vocea cîntată ca un marş de luptă (care nu cade în îndemnuri extaziate, ci imprimă ceva din forţa şi constanţa încăpăţînată unui motor diesel). Tuşa sa artistică iese în evidenţă atunci cînd, la sfîrşit, vedem o înregistrare de arhivă a lui Fred Hammond, care repetă ceea ce Kaluuya interpretează în film.
Apoi, interpretarea lui O'Neall se ridică la înălţimea răspunderii, chiar pe picior de egalitate cu cea a lui Kaluuya. Construcţia personajului său este sprijinită cam mult şi de muzică, ce explicitează prea simplist, prea în ochi, stările interne ale personajului. Accentuarea dată de muzică conferă dramatism personajului, fără doar şi poate, dar cam forţează spectatorul către o percepţie uni-dimensională a acţiunilor şi trăirilor protagonistului.
La rîndul lor, antagoniştii sunt portretizaţi în tuşe malefice. Charlie Sheen portretizează un J. Edgar Hoover, legendarul şef al FBI de la acea vreme, ca un bătrîn înrăit, din a cărui decrepitudine nu a mai rămas decît ura. Roy Mitchell (Jesse Plemons), agentul FBI care îl recrutează şi apoi îl infiltrează întîmpină cîteva mustrări de conştiinţă, însă dorinţa de carieră îl face să treacă peste acestea fără mari probleme. El rămîne să se bucure de privilegiile funcţiile sale, ca şi cum acestea nu ar fi meritate prin muncă, ci cîştigate din sîngele victimelor sale politice.
Aşadar, Judas and the Black Messiah este un film cu o pregnantă afirmare politică, în care albul şi negru nu lasă nici un loc griurilor întrebătoare, fără rafinamente etice sau estetice, dar care este salvat de interpretările reuşite ale actorilor principali.