"Tu ai învăța rusa pentru mine? - Nu. În schimb, aș munci ore în șir ca să te scot la restaurant de ziua ta." Protagonista (Ilinca Hărnuț), cea care pune retoric întrebarea, este o taximetristă atentă la viețile pasagerilor săi. Una dintre poveștile auzite în taxi este tocmai despre un pretendent care a încercat să cucerească o femeie învățând rusa. Comunismul producea astfel de declarații de dragoste atipice. Astăzi, dovezile de dragoste se definesc brutal, capitalist, ca notă de plată seacă, dar care, odată plătită, creează obligații.
Clișeul vieților trăite prin procură pe bancheta din spate este reinterpretat în cheie feminină: inevitabil, accentul cade pe latura romantică a poveștilor de viață. Manifestul feminist al femeii-taximetrist propus inițial este minat prin grila de interpretare clișeizat-feminină. Este ca și cum o femeie nu poate vedea dincolo de poveștile de dragoste, nu ar fi interesată de nimic altceva (politică, economie, etc.) din miile de exemple de small talk ce pot - și sunt - discutate în taxi. Ajunge să facă același lucru și în timpul liber, când, ieșită la restaurant cu partenerul ei (Andi Vasluianu) interpretează viețile amoroase ale celorlalți utilizând cuțitul de mâncat drept oglindă retrovizoare.
Însă, această încorsetare a personajului definește și mai bine propunerea filmului. Carina-Gabriela Dașoveanu are o idee clară a direcției asumate, definindu-și clar scopul: "mesajul pe care am vrut să îl transmit este [...] că uneori doar dragostea neîmpărtășită poate să fie cu adevărat romantică". Tânăra regizoare (scurtmetrajul este lucrarea ei de licență în regie) își conduce sigură pe ea protagonista în blocajul romantic, pentru ca apoi jocul deschiderii sufletești și al refuzului, al visării pline de speranță care nu se predă chiar în fața evidenței să confere relief poveștii. La acestea se adaugă evident și aportul Ilincăi Hărnuț, care exprimă minimalist și clar zbuciumul, dar și entuziasmul sufletesc al protagonistei.