Nu citisem nimic de Roussel, ştiam doar că Aragon a spus despre el, că e "preşedintele republicii viselor" - o caracterizare intimidantă! Ideea acestui proiect a rămas, din nefericire, nerealizată. Cum nerealizate au fost şi intenţiile mele să montez una din piesele de teatru ale lui Naum, dar m-am bucurat că nume importante ca Esrig, Tocilescu, Măniuţiu sau Ada Milea au eliberat percepţia teatrului lui de comparaţii banale cu absurdul ionescian sau becketian, descoperindu-l spectatorilor în ceea ce are original şi incomparabil.
Am continuat să-i vizităm în apartamentul lor minuscul de pe strada Aviator Petru Creţu (devenită celebră pentru tribul din ce în ce mai mare al celor care-i vizitau) şi vara la superbul lor refugiu de la Comana. Cât timp am mai rămas director la Naţional, când Lyggia ne invita să cinăm, oricât de târziu s-ar fi terminat ziua pentru noi, abia aşteptam finalul repetiţiilor, uneori excesiv de intense, prelungite până în noapte, ca să mergem "la Naumi". Deşi epuizaţi, odată instalaţi, ne lăsam purtaţi de ei într-o altă lume. Gellu, ghidul profet, ne introducea în labirintul său secret plin de întâmplări şi fapte una mai ciudată ca alta. La început voiam să înţeleg totul cu mintea, dar Gellu nu explica, nu analiza niciodată nimic, descria doar atmosfere şi indirect mă obliga să fiu mai sensibil ca să mă deschid în faţa "misterelor ascunse". Îmi amintesc câteva pe care le-am notat. Pleca dis-de-dimineaţă şi se urca la întâmplare într-un tren, fără să ştie unde merge, şi cobora cum se nimerea: de exemplu, într-o gară de sat, unde a găsit o piatră anume şi a ascultat-o foarte atent cum îi vorbea. Altă dată s-a întâlnit, tot drumeţind, cu un vultur, cu care a avut o "conversaţie cotidiană". Iar când un tren s-a oprit în mijlocul câmpului, a coborât şi acolo a găsit un câine alb-argintiu care îl "aştepta": La marginea pământului scâncea un câine de argint... Am descoperit recent acest vers într-un poem dedicat lui Brauner şi mă întreb dacă are sau nu vreo legătură cu acel câine.
Au fost multe altele, pe care nu are rost să le menţionez aici. Sigur nu am fost unicii privilegiaţi beneficiari ai iniţierilor lui Gellu. Toţi cei care treceau prin Strada Petre Creţu aveau parte de ele. Am regăsit multe poveşti descrise în diferite materiale şi în special în excelentele texte despre Naum ale Simonei Popescu.
Am fost emoţionat când Gellu, descriind întâlnirea cu André Breton la Paris, facilitată de prietenul lor comun Victor Brauner, zâmbea trist amintindu-şi cât de ironică părea în 1947 declaraţia excentrică a lui Breton că centrul lumii suprarealiste s-a mutat la Bucureşti, exact în momentul când comuniştii au impus realismul socialist ca unică formă de exprimare în artă. Deşi redus la tăcere, marginalizat (trăind doar din traduceri), Gellu a continuat să scrie, susţinut şi încurajat de Lyggia. Ar fi fost oare preferabil ca Gellu să fi rămas la Paris? Desigur ar fi trăit şi creat în libertate, dar e foarte probabil că n-ar fi întâlnit-o pe Lyggia. În plus, pentru el rămânerea în ţară nu a fost până la urmă o simplă întâmplare tragică, ci mai mult o opţiune, căci repeta des: "Eu am fost legat cu limba de Carpaţi".
Gellu vorbea nu doar despre el însuşi, ci şi despre tatăl său, poetul Andrei Naum, căzut în luptele de la Mărăşeşti. Era mândru să-i fie fiu. Vocea i se îneca povestind cum, deşi grav rănit, tatăl lui a refuzat demobilizarea şi a rămas pe front, unde a luptat până şi-a pierdut viaţa. Când Gellu, tânăr student la Sorbona, a decis să-şi întrerupă studiile ca să revină în ţară la începutul celui de-al doilea război mondial, pentru a cere să fie mobilizat pe frontul de Răsărit, a fost un act de curaj, de recunoştinţă şi datorie împlinită dedicat celui care i-a dat viaţă.
Îl visa des, un vis chinuit în care umbra tatălui fugea în spatele lui, încercând să se agaţe de el. De aceea, Gellu nu putea dormi în întuneric. Dacă Lyggia sau pisica erau lângă el, era liniştit. Singur însă, ţinea lumina aprinsă toată noaptea.
Interesant paradox: ca să-şi învingă teama de întuneric, făcea experimente cu un fel de orbire conştientă. Reveneau în povestiri jocurile inventate împreună cu Lyggia, pe care le-am regăsit descrise aproape identic în Zenobia: "...ea mi-a cerut hârtie şi creion. I le-am dat împreună cu bucata de carton care îmi ţinea loc de masă când voiam să scriu, deoarece în spaţiul nostru mic nu era loc pentru o masă. Apoi am stins lumina din cameră şi de pe coridor şi m-am ghemuit între sofa şi perete, ca să n-o tulbur. Întinsă pe cearceaf, în întuneric, Zenobia a început să deseneze".
Nu am înţeles niciodată importanţa pe care suprarealiştii o dădeau cuvântului automatic. De ce scriitură sau pictură automatică? Înţeleg dorinţa de a cerceta în întuneric necunoscutul, da a plonja în subconştient, în "domeniul presimţirilor" şi al senzaţiilor. Mintea e duşmanul subconştientului, ea are nevoie de explicaţii logice, de aceea trebuie liniştită ca să devină pasivă. Freud spunea că nu avem timp pentru subconştient, cu alte cuvinte nu vrem să ne trezim. Intenţia suprarealiştilor era să aducă subconştientul în conştient. De exemplu, experienţa unei relaxări organice în natură îi permitea lui Gellu să simtă freamătul vieţii din jur - o impresie a lumii plină de vibraţii. Gellu auzea pădurea, auzea muntele, auzea pământul ca pe un organism viu, rezonant. Chiar dacă o făcea inconştient, aducea întunericul la lumină. Nu găsesc nimic automatic în interesul pentru subconştient. Apreciez foarte mult expresia lui Gellu "înţelegerea drept în inimă". Ea se referă la inteligenţa sentimentului care nu poate fi automatică.
Odată l-am luat cu noi la Comana pe Biţă Banu, care dorea să-l cunoască pe Gellu. Lyggia, care nu auzea prea bine, l-a poreclit "A sosit Ghiţă Banu" Gellu l-a primit afectuos, şi i-a arătat în grădina lui un cais plin de fructe coapte. I-a spus că odată o ţărancă i-a dat o caisă caldă sfătuindu-l "ia-o iute cât timp are soarele in ea" Cu alte cuvinte când muşti din caisă să fii conştient de energia solară înmagazinată. Sugestia: să primim soarele înăuntru, să înghiţim conştient, nu mecanic cum facem de obicei. Altă dată mi-a spus că într-un vis a simţit că soarele se unise cu luna. Luna simbolizează subconştientul, iar soarele conştientul care aduce lumină. Întâlnirea dintre şarpe şi leu, atât în tablourile lui Brauner cât şi în textele lui Naum (cum observa Iulian Tănase), creează acelaşi raport.
Odată ce am decis să plec din ţară într-un nou exil, cu intenţia din ce în ce mai clară de a demisiona de la Naţional, i-am vizitat la Comana. Gellu asculta nervos, chiar iritat, poveştile mele despre şicane, gelozii şi frustrări de care avusesem parte, despre rea-voinţă şi ură, venind chiar de la unii intelectuali, de la care nu mă aşteptam. "Uneori aceşti barbari intelectuali mă provoacă şi pe mine să urlu ca un lup, cum a făcut săracul Artaud ieşind din spital. Bine faci să pleci până nu te infectează gândacii". Mi-au revenit des în minte cuvintele lui şi m-am gândit la cât de multe sacrificii a făcut el în viaţă, fiind interzis şi nevoit să scrie pe ascuns în perioada cea mai fecundă a creativităţii sale. Nu a fost recunoscut decât foarte târziu şi regreta că nu a putut să facă în România ce admira că reuşise Breton în Franţa: "să zdruncine vechile şi falsele certitudini - ăsta nu-i puţin lucru!"
Amândoi au refuzat canoanele formelor, s-au revoltat împotriva convenţiilor, au evitat dogmele şi şabloanele, negând constant tradiţia. În clipe de dubiu, când mă întreb dacă mai am ceva nou de spus, îmi revine curajul gândindu-mă la Gellu, care, trecut de 80 de ani, era proaspăt în căutare de nou, mereu în avangarda poeziei.
Lyggia era altfel: "Eu am fost toată viaţa cuminte". Într-adevăr, ea degaja blândeţe şi acceptare. Această seninătate înţeleaptă, o disponibilitate cucerită în timp, era întreruptă doar când simţea datoria sacră să-l apere pe Gellu şi atunci devenea o adevărată valkyrie. O singură dată, fără să vreau, am supărat-o tare: le-am trimis o carte poştală de la Nisa, unde lucram la un proiect de operă, şi am găsit o formulă (credeam eu glumeaţă) de a-mi manifesta dorul de ei, care suna cam aşa: "Dacă aş putea să vă aduc să cântaţi printre solişti pe scena operei, ce bucurie ar fi..." Atât mi-a trebuit. Lyggia şi-a pus armura şi a ridicat suliţa: "Gellu nu cântă în cor cu nimeni. El e un mare poet şi dacă se urcă pe scenă trebuie respectat cu toată atenţia asupra lui!". Evident, mi-am cerut scuze.
Ultima oară am văzut-o după dispariţia lui Gellu. Era foarte slăbită. Deşi aproape nu mai vedea, refuza să stea în pat. A ţinut să-mi arate unele dintre desenele pe care Gellu mi le menţionase, din vremea experimentelor când scriau şi desenau în întuneric total. "Când Gellu i-a scris în glumă lui Brauner că tânăra desenatoare era oarbă, Victor chiar a crezut. Şi acum iată că s-a adeverit" mi-a spus trist Lyggia.
Erau foarte puternice desenele şi m-a frapat că fiecare avea un titlu simbolic: Gellu şi Lyggia spărgând întunericul / Adevărata întâlnire, adevărata dragoste / Prin pânza de păianjen a intrat o femee...
Femeea care a intrat prin pânza de păinjen stătea în faţa mea acum, fragilizată de vârstă şi boală, dar extrem de senină, pentru că era pregătită să treacă pragul.
Când m-a condus la uşă, m-a îmbrăţişat şi mi-a şoptit: "Să aveţi şi tu şi Dana grijă de Gellu!". Ce extraordinar gând, ce grijă angelică pentru el, care murise deja cu trei ani înaintea ei. Nu mai ştiu unde am citit că pe ultimul buletin medical al Lyggiei Naum scria: pensionară, fără telefon. Nu-i de mirare, se ştie că îngerii nu folosesc telefonul!