În mod paradoxal, este salvat din această situație mult prea casnică pentru gustul său de un telefon rău-prevestitor. Poliția vrea să vorbească cu el, la domiciliu! I se spune că fiul dintr-o căsătorie anterioară este dat dispărut în Munții Bucegi. Deodată, atît tatăl, cît și ofițerul, se trezesc la viață. Se activează o întreagă personalitate acerbă, colerică, obișnuită să fie ascultată. Însă, obstacolele care îi stau acum în față nu sunt deloc docile.
În primul rînd, este muntele. Uriaș mîndru și ucigaș, acesta îl pune rapid la respect: Jianu insistă să urce pe munte doar pentru a abandona rapid în fața efortului fizic de care nu mai este în stare.
Apoi, sunt și salvamontiștii: oameni experimentați, ei sunt obligați să-și drămuiască cu grijă resursele de care dispun pentru a maximiza salvarea de vieți omenești și, atunci cînd șansele de salvare scad vertiginos, refuză să le risipească doar pentru că încă un alt părinte de copil neastîmpărat le poruncește ca și cum ar fi subordonații lui. Șeful salvamontiștilor (Valeriu Andriuță) se arată puțin mai împăciuitor. Profesionistul care a învățat să respecte puterea ucigătoare a muntelui cedează, parțial, în fața omului empatic față de disperarea părintelui.
Apropieri, scurtmetraj realizat de Ioana Grigore în 2020, ilustrează perfect această dilemă, tratînd tocmai pericolul mortal al avalanșelor în munții României din perspectiva salvamontiștilor. Filmat cu respect față de munte și empatie față de eforturile prea des zadarnice ale salvamontiștilor, filmul ar fi putut fi un prolog nimerit pentru punerea în perspectiva corectă a futilității și absurdului eforturilor fostului ofițer.
Acest context imposibil permite ca Jianu să fie conturat în tușe agresive, încăpățînat pînă la limita nesimțirii. El știe să navigheze prin neclaritățile tranziției românești, să folosească în interes propriu resurse ale statului, să mintă, să mituiască, să ordone (chiar și acum are un aghiotant personal care îi spune mereu, cu respect, "șeful"). Într-un cuvînt, Mircea Jianu a fost și a rămas un șef balcanic care nu știe să piardă, pentru care nevoile sale sunt mai presus de reguli și chiar de viața celor din jur. Atunci cînd unul dintre voluntarii din fosta sa instituție care s-au oferit să îl ajute în găsirea fiului său își rupe coloana, nici măcar nu clipește. Consideră că i se cuvine ca oamenii să se sacrifice pentru el. Nici măcar familia nu a fost cruțată de obsesiile sale: în trecut, prin dedicarea fără măsură misiunilor secrete, și-a înstrăinat prima soție (Elena Purea). Acum, tocmai față de ea încearcă, absurd și tardiv, să se răscumpere. Însă, nu face altceva decît să se înstrăineze și de cea de-a doua (Judith State).
Daniel Sandu, regizorul și scenaristul filmului, trata în lungmetrajul său anterior Un pas în urma serafimilor dezvoltarea morală a unui adolescent în condițiile morale dubioase ale unui Seminar teologic. Tînărul seminarist interpretat de Ștefan Iancu se adaptează cu suplețe unor compromisuri din care iese victorios tocmai pentru că nu le ia în serios, că le acceptă drept simple obstacole de surmontat - probabil una dintre caracteristicile tinereții. La antipod, Mircea Jianu nu se mai poate adapta, nu poate depăși liniile unui autoritarism anchilozant.
Într-unul dintre puținele momente mai reușite ale filmului Mircea Jianu sapă în zăpadă în căutarea fiului său. Însă, abandonat fiind de toți, ceea ce se voia o operațiune de salvare, un tunel care să refacă legătura, devine, paradoxal, o groapă proprie. Voința sa care "mută munții" divorțează de rațiune și îl separă și mai mult de ceilalți.
Totuși, Sandu alege neinspirat să tocească muchiile ascuțite ale protagonistului și introduce un strop de umanitate în mania acestuia. O dată sau de două ori Mircea Jianu se arată empatic față de alte victime ale avalanșelor, pe care le ajută cu resursele proprii. Chiar dacă asta îl face mai credibil deoarece îi ia aura demoniacă, nu doar că nu îl face acceptabil din punct de vedere moral, ci reduce considerabil și impactul dramatic pe care l-ar fi avut un personaj total dezumanizat de obsesia sa.
Astfel, Tata mută munții devine o parabolă a izolării psihologice și afective, dar care ar fi putut fi chiar mai reușită dacă și-ar fi asumat riscurile de a duce pînă la capăt tragismul protagonistului.