Sam este iubitul, cel mai bun prieten şi, în prezentul filmului, protectorul lui Tusker, fiind nevoit să îi supravegheze acestuia îndeaproape orice mişcare. Datoria lui e pusă sub semnul iubirii necondiţionate, dar pianistul ştie deja suficient de bine că sarcina lui devine tot mai copleşitoare pe zi ce trece, pe măsură ce boala lui Tusker avansează.
Referinţele la boală sunt prezentate gradual, de la subtil spre accentuat-previzibil, ceea ce nu e neapărat un lucru rău, în general filmele care prezintă status quo-uri la care te aştepţi au atuuri în ce priveşte felul în care acestea sunt livrate, fapt care e întru totul adevărat şi în cazul Supernova.
Filmul e construit dintr-o multitudine de cadre statice, superbe din punct de vedere cromatic, întocmai ca un album de călătorie. Ritmul nu se schimbă pe parcurs, există mereu o aceeaşi tensiune prezentă, aceeaşi deznădejde care se camuflează în spatele unor interacţiuni care se vor a fi fericite. Sunt prezente şi câteva artificii, soluţii regizorale sau scenaristice, foarte bine introduse în firul poveştii, cum ar fi obişnuinţa cuplului de a înregistra casete audio la anumite date, pentru a putea asculta totul şi a-şi aduce aminte împreună. Ideea de casetă e reiterată şi în final, unde se înţelege cu adevărat ce forţă au mesajele înregistrate de cei doi.
E un film dur, greu, pe care îl temperează însă peisajele şi liniştea locurilor în sine, un soi de documentare a unui road trip obişnuit care virează spre bucătăria internă a celor doi, are un vibe de film de familie, poate şi pentru că - până pe la mijlocul filmului - totul îţi aminteşte de excursiile de câteva zile cu familia. E şi un film de actori, amândoi au partituri ample, de dimensiuni aproape egale, completându-se reciproc şi prezentând toate nuanţele unei zbaterii între iubire şi deznădejde, între dorinţa de a prelungi o relaţie cu orice riscuri şi dorinţa de a o întrerupe acolo unde se pot păstra doar amintirile frumoase ale acesteia.
Supernova e dovada clară că iubirea - pe cât de frumoasă de-a lungul a mai bine de 30 de ani - poate deveni şi cea mai mare povară. Deşi nu realizează, Sam e pregătit să renunţe aproape complet la propria identitate, vrea să renunţe şi la pasiunea lui, şi toate astea pentru Tusker, care îi aminteşte mereu că pentru el însuşi "o să vină o vreme când se va uita la omul din faţa lui şi nu va fi în stare să îi recunoască nici măcar faţa".
E o disperare a celor doi pe care o ascund cu toţii în spatele unor conversaţii uzuale şi minimaliste şi care e cauzată de situaţie în sine, dar şi de decizia lui Tusker de a-şi păstra controlul asupra vieţii sale, a ultimelor momente raţionale şi asupra sfârşitului în sine. Cu toate astea, filmul poate părea că lasă un final deschis, trezirea amândurora dimineaţă, urmată de concertul lui Sam, care are aceeaşi grimasă deznădăjduită, în pofida tuturor amintirilor frumoase. "Nu e bine să plângi oamenii care încă mai sunt în viaţă."
Montajul are un rol important în acest film, cadrele nu sunt legate între ele într-o cronologie strictă, se fac treceri oarecum forţate între diferite bucăţi de poveste, uneori intercalate cu peisajele de care vorbeam, dar - paradoxal pentru mine - asta nu deranjează, ba dimpotrivă, e ca şi cum filmul m-ar trece prin mai multe puncte culminante succesive şi care nu au niciodată neşansa să devină plictisitoare, cu toate că le pot anticipa în cvasi-majoritatea lor. Atuul filmului Supernova e tocmai felul în care împachetează fiecare aşa-zis "clişeu", blândeţea şi căldura din fiecare dialog, debusolarea care planează peste tot, faptul că există o conştiinţă colectivă a dezastrului iminent şi o suavă "zbatere" în drum spre dezastrul ăsta. Cuvântul rezumativ al filmului trebuie să fie "resemnare", pentru mine e cu siguranţă. Aş fi zis "iubire", dar iubirea aia care nu-i deloc romanţă-clişeu, deşi te-ai aştepta cumva la aşa ceva, ci mai degrabă o disperare profană, animalică, de a nu rămâne niciodată singur, de a înfrunta - poate - ceva cu mult mai rău decât moartea în sine.
În final toată lumea e singură în faţa propriilor demoni şi oricine se leagă orbeşte de celălalt în numele iubirii ajunge la o depersonalizare totală, oamenii "nu mai sunt aceeaşi cu cei de care s-au îndrăgostit cei de lângă ei, poate doar fizic, şi asta e rău." Sam ar fi în stare să renunţe la sine pentru iubire, şi îi aminteşte asta de fiecare dată lui Tusker, care vrea să îl elibereze de povara consecinţelor bolii.
Finalul cvasi-deschis e bine primit, mult mai de efect decât o impunere canonică, pentru că poate susţine două construcţii diferite şi poate împăca pe oricine. Mi se pare că e cea mai cinstită alegere pentru felul în care a fost gândit Supernova cu totul. Personal, înclin spre un anume final posibil care înglobează concertul de pian al lui Sam, un final pe care - aşa cum eu l-am simţit lipsindu-mi o grămadă de explicaţii - cred că o să îl simtă mai multă lume, poate chiar cvasi-majoritatea ei. Un final optimist pentru unii, pesimist pentru alţii. De văzut şi disecat cu cei apropiaţi.
Notă: Majoritatea cronicilor filmului pe care le-am citit mi se par axate pe normalitatea homosexualităţii într-o societate nestigmatizantă. E un pic de discriminare pozitivă în ele, dar eu am ales să mă concentrez pe dimensiunea psihologică a filmului. O realitate în care aş vrea să trăiesc e tocmai aia în care nici nu o să se mai pună problema "homosexualităţii ca normalitate". E normală şi gata. Filmul ăsta mi se pare că e departe de un manifest, mai degrabă ar trebui să rezonăm cu protagoniştii la nivelul zbaterii lor de a păstra iubirea intactă. N-ar trebui să se cramponeze nimeni de aparenţe, de prejudecăţi, cu toate că înţeleg de unde vin toate teoretizările, societatea noastră face şi un peer pressuring către formalism şi corectitudine politică. Dar filmul transcede cu mult "cantitatea asta măsurabilă" şi concretizabilă în judecăţi de valoare serbede. În Supernova, lucrurile mai mult se simt decât se spun, şi tocmai asta e ce îl face atât de bun.